(Im)perfectă

Lasă-ţi gândurile să zboare. Lasă-le să zboare libere! Leagă-ţi baloane umflate cu heliu de pat (e nevoie de foarte multe, te previn) şi adormi în el, plutind spre nori. Dacă ar fi fost posibil...

Mă gândesc uneori că aşa începe totul... ca atunci când se naşte o frunză. Un simplu muguraş. Apoi, o simplă foaie uscată. Dar aste e mai apoi. Oho! Mult mai apoi...

Frunzele seamănă cu oamenii, seamănă cu ideile, cu visele. Şi unde se usucă o frunză, anul viitor va da un nou muguraş.

De fapt, provocare e că trebuie să scriu o poveste despre o frunză. Aşa că... o frunză se plimba într-o zi pe stradă. Dansa cu vântul, un fel de... vals pe muzica unei zile de toamnă. Nimeni nu putea înţelege însă. Nimeni nu putea vedea. pentru ei, era doar o frunză bătută de vânt. Ceva obișnuit. Până când un băieţel o descoperă şi o ridică, ținând-o cu grijă între arătător și degetul mare. Se uită la ea fascinat, de parcă ar fi găsit-o după o îndelungată căutare şi începe s-o studieze pe toate părţile,  atingându-i, nervurile ieşite în relief,  cu degetele lui micuțe și unghii tăiate strâmb.

O frunză uscată şi tare. Fără viaţă.

Tot întorcând-o pe toate părţile, la un moment dat din frunză se rupe o părticică şi se pierde în praful de pe jos. Copilul rămâne un pic locului, uitându-se după bucăţică, iar apoi se uită din nou la frunză, care nu mai e întreagă. Nu mai e un tot. Nu mai e... perfectă. Așa că se aşază în genunchi, cu pietricelele de pe jos înţepându-l timid prin pantaloni şi începe să caute. La un moment dat îi și cad câteva lacrimi în praful în care scormonește după bucăţica de frunză.

După un timp reuşește să o găsească, însă îşi dă seama, dezamăgit, că bucăţica nu mai putea fi lipită la loc. Frunza nu mai poate fi întreagă orice ar face. Nu va mai fi niciodată la fel...

Chiar în acel moment însă, cineva se apropie şi o umbră acoperă locul unde stă băieţelul. Apoi, către el se întinde o mână cam la fel de mică precum a lui, în care stau amestecate o mulţime de bucăţele de frunze uscate. Băieţelul se ridică şi se uită în ochii fetiţei care a rămas cu mâna întinsă, în timp ce pe cealaltă o ţine la spate, de parcă ar avea ceva de ascuns. El privește palma plină de frunze, dar nu înţelege şi se uită din nou în ochii ei, căutând parcă un răspuns. Atunci, fetiţa scoate celaltă mână de la spate şi îi întinde o frunză întreagă.

- Uite, zice ea, asta e aproape perfectă. „Aproape”, pentru că în lume nimic nu e perfect. Totul depinde de noi.

Ea ştie un pic mai bine despre ce e vorba. A trecut prin asta deja şi înţelesege că unele frunze, la fel ca majoritatea viselor şi ideilor, se rup la un moment dat. Atunci e timpul să cauţi altele şi e important să ştii că fiecare frunză este perfectă în felul ei. Dar până să înţelegi asta, trebuie să rupi câteva, multe, şi poate chiar să-ţi pară rău după ele.

Se făcuse târziu. Băieţelul o sărută pe fetiţă pe obraz, ia frunza şi-i promite ca într-o zi, curând, să se întâlnească şi să caute împreună frunze...

*găbiței

Prin pod

Pe langă ochii căprui
și vorbele dulci,
am şi eu momente când vărs sare pe masă
și spun că e semn rău.
Şi am şi nişte cutii
cu jucării vechi şi rupte, în cameră, după fotoliu
și nişte cărţi cu poveşti urâte,
care miros a vechi şi a praf,
prin pod.
Dar, te rog,
nu le căuta.
Mai am şi altele, frumoase,
care o să te vrăjească, îţi promit!
O să aprind o lumânare, o să mă joc în părul tău
şi o să îţi citesc din ele.
Poate se sfârşeşte timpul până le termin,
ca să nu mai trebuiască să ajung
și la celelalte.

Idei uscate

A venit toamna.
Frunzele s-au prăbuşit
de mult pe jos,
făcând găuri în asfaltul timpului,
mai mari sau mai mici,
în funcţie de imaginaţia fiecăruia.
Dintre toate (la imaginații mă refer),
A mea se pierde
printre băltoacele dese,
Căutând idei uscate şi călduţe,
cu miros de pulover de bunică
şi dovleac copt.

Cealaltă mâine

E mâine departe.
Se vede abia puţin.
O ghicesc prin nisipul de stele
umplute cu un strop de lumină
și printre scoicile viselor tale,
în care caut eu fluturaşi albi
(știi, ca în vara aceea,
când am văzut unul
ieșind dintr-o cochilie),
iar tu îmi spui
să mă grăbesc
pentru că e prea târziu.
Mâine e foarte departe și,
cu cât trece timpul,
parcă şi mai departe mi se pare.

„Ţi se pare”, îmi spui tu,
aproape îngrijorată.
„Va fi repede mâine.
De ce nu te grăbeşti?”
Apoi îmi spui
că o să-mi faci un ceai de afine,
o să-mi citeşti poezii,
iar mai apoi,
când mâine
o va împinge pe azi în spaţiu
pentru totdeauna,
o să aduni stelele cu o mână
și o să faci întuneric.
Iar eu încă voi mai căuta
fluturaşi albi în scoicile tale,
ştiind că...
cealaltă mâine
e departe de tot.

Teoria Ploii

Aceasta sună cam aşa:

E vară. Cald. Noapte. Ora 2:30. Oamenii dorm în sfârşit, după o zi toropitoare, în timp ce afară se strâng câţiva norişori. La un moment dat, începe să plouă, încet. Dar totul durează numai 3 minute. Pământul cald abia simte picurii şi într-o jumătate de oră se usucă. Norii se împrăştie şi nimic nu pare să se fi întâmplat. Nimeni nu pare să fi băgat de seamă, deşi s-au strâns nori şi a plouat. A avut loc o schimbare. Dar pentru că niciunul dintre aceste lucruri nu a fost perceput de nimeni, oamenii nu conştientizează nimic.

Totuşi, a plouat, lumea s-a schimbat, ecuaţiile lumii au suferit mici modificări. Acest lucru poate să influenţeze viitorul mai mult sau mai puţin. Dacă noi nu observăm un proces, nu înseamnă că el nu are loc.

Lumea ta fără tine

Azi,
după ce ai plecat,
am adormit din nou
și m-am trezit
mult mai târziu,
în camera goală
și aproape străină.
Singur.
Toate lucrurile dimprejur
păreau fugite,
plecate,
sau chiar aplecate înspre mine,
cumva.
Prăbuşite.
Păreau ciudate şi amorfe.
Păreau tu
fără acea parte din tine
pe care o ştiu eu.
Până şi floarea de plastic
din paharul cu pixuri
voia să se închidă.
Până şi soarele
se chinuia mai mult
să intre printre perdele.

M-aş culca din nou,
ca să mă trezesc
când te întorci,
într-o lume vie.

Cretă colorată

Ştiu că lumea e urâtă
ori de câte ori
uit să o fac frumoasă.
Pentru că lumea
e doar o bucată de ciment,
iar mintea mea, o mână de copil
murdară de cretă colorată şi de praf.
Şi dacă eu nu o colorez,
nimeni n-o s-o coloreze
pentru mine.
Nimeni.
Poate doar tu...

... zâmbesc.
Ce bine că vorbele
și mâinile tale
mă colorează
până şi pe mine uneori!
Mergi să strângem jucăriile?

Căutând un sens

Ieri m-am trezit într-o altă lume.
Mergeam pe stradă şi te-am văzut
străină şi frumoasă.
Îi zâmbeai unui tip îmbrăcat bine
și păreai fericită.
Pe marginea drumului
erau jardiniere cu flori roșii
și un soare orbitor.
Vorbeaţi
şi când am trecut pe lângă voi
tu te-ai uitat puţin la mine,
cumva tulburată, sau uimită,
nu mi-am dat bine seama.
Iar hainele noastre s-au atins.
Dar era de parcă
îţi atinsesem faţa cu degetele,
sau ca și cum mă sărutaseşi în ureche.
Lumea se zguduise un pic.

La un moment dat,
m-am uitat înapoi
și evident că tu nu mai erai.
Erau doar flori orbitoare şi un soare roşu,
trotuarul albastru si un cer care
anunţa o ploaie asfaltică și rece.
Am mai mers apoi...
Am mers mult,
pe străzi necunoscute
și cu case vechi,
până mi s-a făcut târziu.

Iar când am ajuns acasă,
m-am uitat din nou înapoi
și evident că tu nu erai.
Erau doar florile, soarele, trotuarul şi cerul
decolorate
și toate culorile,
ce alergau haotic, peste tot,
rupând florile şi soarele şi trotuarul şi cerul,
și căutându-şi un sens.

Tu exiști

Eşti ca un vis frumos
din care m-am trezit
atât de brusc
încât n-a mai apucat să se dizolve
în razele dimineţii.

Sunt încă somnoros,
dar tu exişti.

Aș vrea

Aş vrea să pot muri şi reînvia
de câte ori vreau,
ca să pot încheia
și începe
iarăşi şi iarăşi
acelaşi lucru
fără să mă plictisesc
vreodată,
de el.

Aş vrea să iau
orice lucru în mâini
și să-l pot astfel remodela,
ca apoi să nu mi se mai pară străin.

Aş vrea să mă pot sfârşi
într-un nou început
la nesfârşit,
ca să simt mereu
lucrurile
ca pentru prima dată.

Când scriu, acum,
aproape plâng,
pentru că ştiu că scriu
ceva ce nu se poate.

Aş vrea să nu fiu
doar un altul pentru tine.

Colțul meu de lume

Plouă şi e târziu.
Frunze zac amestecate
în apa murdară
şi clipocitul rece
al picurilor străbate liniştea.
Ascuns în spatele ferestrei,
privesc dezamăgit
tristeţea
cum îmbrăţişează
pătimaş
şi colţul meu de lume.

Ghinde

Da, acum aş vrea să vorbim.
Să te iau de-o mână
şi să te apropii de mine,
iar apoi să-ţi povestesc
ce am facut peste zi:
lucruri mărunte...

Am să-ţi spun mai întâi
cum mi-ai zâmbit de dimineaţă,
dintre cearşafuri,
înainte să plec.
Te uitai la mine
şi fiecare centimetru pătrat de pe faţa ta
îmi râdea (trebuia să fi măsurat cu rigla!).
Apoi am plecat.
M-am lăsat pradă răcorii
de după uşa de la intrare
şi când am ieşit în stradă,
mi-a zâmbit un copil:
un surâs poznaş,
de parc-ar fi lumea
doar una din bucăţile de plastilină
pe care le-a modelat el.
Sau poate mai puţin...
Ti-aş mai spune de oameni,
de intersecţii,
de lucruri urâte şi frumoase
şi te-aş urmări,
în timpul acesta,
ca să văd cum reacţionezi.

Apoi m-aş apropia
foarte mult de tine
de obrazul tău drept
şi când aş începe să vorbesc
aproape mi-ai simţi buzele
mişcându-se.
Ai simţi când aş zâmbi,
povestindu-ţi că în palmă
am ceva pentru tine:

- Pe seară, la întoarcere,
am adunat ghinde.

Pe sine se

Se aude un zgomot surd,
aproape imperceptibil;
aproape inexistent...
Aproape că nu e zgomot.

E sunetul corplui meu,
iar corpul meu se aude pe sine
şi parcă nu-i vine să se creadă.
Ca un animal care întâlneşte
o oglindă
şi nu realizează că el
este acelaşi cu proiecţia ciudată
din faţa sa.

Se aude un zgomot surd
şi cred că sunt eu.

Dacă îmi apuc încheietura mâinii
îmi simt pulsul.
Îmi mişc degetele,
dar nu simt că le mişc eu,
aşa cum nu simt că inima
o fac eu să bată.
Sunt eu,
dar eu sunt mai mult eu
fără să ştiu
şi fără să simt că sunt.
Mă simt mai mult
prin celelalte lucruri din jurul meu
şi mă întreb dacă nu cumva
sunt mai mult un alt eu
decât eu.

În trenul de noapte

E târziu, aproape noapte şi trenul fuge singuratic printre dealuri şi căsuţe de ţară, lăsând în urmă amintiri şi clipe pe care le voi uita cu timpul, poate.

Nu ştiu dacă să-mi pară rău sau să zâmbesc pentru că s-a mai încheiat o vară frumoasă. Sunt atâtea lucruri de care-mi va fi dor... Ca de soarele care acum intră uşor pe geam şi se revarsă stins pe scaunele maronii şi vechi ale vagonului. Îmi va fi dor de toate, pentru că vara asta, aşa cum a fost, nu se va mai întoarce niciodată şi nicio altă vară nu va mai fi ca ea.

Mă uit în urmă şi-mi dau seama că sunt atât de multe lucruri pe care nu le pot înţelege, încât abia voi avea timp să le caut răspunsuri. De ce e momentul când se aprind luminile pe străzi şi pe la magazine atât de special? De ce îmi pare uneori că timpul trece mult prea repede? De ce iubim oameni? De ce ne temem de momente, de trăiri ...

Seara a început să se lase uşor deasupra locurilor şi întunericul alunecă răcoros printre frunze şi ramuri, căzând peste iarba şi pietrele călduţe încă după o zi însorită de septembrie. În vagon, lumina de la becurile din tavan abia străbare printre scaune. Toţi se uită pe geam şi fiecare pare trist.

Toate au trecut şi par a fi undeva în urmă, departe. Se aude numai zgomotul trenului ...

Să opresc

Într-o noapte pustie
am încercat să-mi alung fricile
- credinţe nebune
şi gânduri din clipe moarte
când totul pare pierdut.
Când nimic nu mai are-nceput
ori sfârşit
şi când lumea e incoloră.
Sau poate mai mult...

Când totul devine nimic.
Ca într-o gaură neagră
ce soarbe lumina şi timpul
şi le preface în vid,
iar o clipă devine-o eternitate
şi invers.
Atunci simplul îmi pare complex.
Atunci sensul îmi pare nonsens.

Şi-aş vrea să opresc...
totul.
Ca să-nţeleg.

Nesfârşit ...

E noapte şi străzile sunt pustii. A plouat. Acum miroase puternic a umezeală şi a copaci uzi. Departe, spre unul din capetele străzii, se zăresc două siluete şi un râs feminin rupe liniştea pentru câteva clipe. Apoi se face iar linişte şi noaptea pare să apese şi mai acut asupra luminilor palide ale stâlpilor răzleţi.

Două maşini opresc la semaforul din celălalt capăt al străzii, însă nu traversează nimeni. N-are cine să fie la ora asta târzie, mă gândesc. Şi chiar atunci doi oameni cu serviete trec strada, în timp ce o parte din geamul reclamei de lângă trecerea de pietoni se inundă de verdele semaforului. Apoi maşinile se pierd în întunericul ca de vată şi lasă în urmă strada goală.

Deodată mi s-a făcut foarte dor de casă, insă nu-mi pot da seama ce anume m-a dus cu gândul acolo. Mi-e dor de camera mea, de exemplu, de patul lat şi jos, cu plocadă colorată în cafeniu şi galben şi de rafturile cu cărţi şi obiecte ale bibliotecii. Mi-e dor de ghindele găsite acum vreo cinci ani în apropiere de Ploieşti. Le-am pus într-un coşuleț împletit şi unele au căzut din el şi s-au împrăştiat lângă bucata de ramură ruptă acum ceva timp din cireșul rosu, pe care l-am tăiat fiindcă se uscase aproape tot. Langă ea am mai pus şi nişte conuri de brad culese de la Mănăstirea Dealu, în urmă cu două veri. Şi ele sunt vechi şi au căpătat miros de lemn. Iar dacă e să le iau de acolo, trebuie să am mare grijă să nu se scuture de seminţe.

Acum câteva zile am trecut pe lângă vechea grădiniţă nr. 5 şi mi-am promis să merg într-o zi, după 1 septembrie, pe acolo, pentru că mi s-au părut foarte pustii scările pe care le coboram şi urcam şi eu când aveam 6 ani şi aş vrea să le privesc pline cu copii mici şi fără griji. Să le văd zâmbetele şi râsul şi să mai văd şi cauciucurile mari de tractor pe care ne zbânţuiam ca apucaţii. Şi gutuiul scorburos pe care ne urcam ca să ţipe educatoarea la noi, înainte să vină părinţii să ne ia acasă. Mi-e dor şi de educatoare şi mă întreb unde o fi şi ce o mai fi făcând. Nici nu mi-o mai amintesc aşa bine.

Uneori închidem unele capitole din viaţă pentru totdeauna fără să ne dăm seama că acest lucru se întâmplă. Conștientizăm abia când e prea târziu. Prea târziu ca să mai putem face altceva decât să acceptăm lucrurile așa cum sunt. Prea târziu ca să mai putem schimba ceva. Prea devreme ca să putem ţine minte până când acest lucru se va întâmpla din nou.

Se zăreşte în sfârşit autobuzul, gonind spre stație, iar apoi se aude scârţâitul frânelor şi uşile se deschid violent.

La fel se și închid, urmate de zgomotul dogit al motorului, care acoperă seara, ploaia, amintirile şi nu mai rămâne decât prezentul, închis şi el, în afară, de geamurile aburite ale autobuzului.

De nouă ori câte nouă

Se înnorează
de parcă lumea mi-ar citi gândurile
şi s-ar face una cu ele
şi invers.

Aşa că zâmbeşte-mi şi iubeşte-mă,
atinge-mă şi sărută-mă din nou
şi de nouă ori
câte nouă.

Ca nu cumva să mă-ntristez
şi să-nceapă să plouă.

Oare chiar e noapte?

E noapte şi în bezna care se întinde de aici până la graniţa doar ghicită a orizontului nu e nimic. E doar un de gol negru, ca o apă, în care dacă aş sări, aş cădea la infinit, ca într-un coşmar ce s-ar derula încontinuu, la nesfârşit. Şi cel mai rau e că în bezna asta, fie că ţin ochii închişi, fie că-i deschid, nu văd nimic şi mi se pare ciudat şi înfricoşător. Mi se pare imposibil şi mă întreb dacă mai văd sau dacă nu cumva lumina a disparut pentru totdeauna. Dacă nu cumva voi muri aşa, fără să mai văd vreodată ceva, fără să mai ating vreun lucru cu degetele în afară de propriul meu corp.

Mă sperii şi în întunericul ăsta spaima capătă o altă formă. Pentru o fracţiune de secundă, simt cum frica mă sufocă, simt cum totul parcă se învarteşte în jur. Apoi urmează colapsul şi panica se stinge mai repede chiar decât a apărut. Rămâne doar o impresie de insecuritate dusă la extrem şi, după momente care nu ştiu cât timp au înghiţit, îmi dau seama că în acest gol tot ce pot să fac e să mă gândesc. La orice. Pentru că nu ştiu când se va sfârşi, dacă se va sfârşi vreodată ...

Mi se pare ciudat că îmi obosesc ochii dacă îi ţin deschisi şi privesc întunericul şi imediat ce conştientizez asta simt că nu mai pot rezista cu ei deschisi şi îmi dau lacrimile de usturime. Apoi încep să mă obişnuiesc şi nu îi mai deschid, iar prin faţa lor mi se derulează aleatoriu si fără să-mi doresc, imagini din viaţă pe care le uitasem sau la care nu mă mai gândisem de mult timp. Îmi amintesc de oameni pe care nu i-am mai vazut de ani şi îmi dau seama că de prea multe ori uit că de fapt oamenii sunt cei mai importanţi în lumea asta, pentru că de la ei primesc cele mai importante lucruri şi cu ei îmi trăiesc amintirile. Mi-e dor de foarte multe clipe care au trecut ...

Sunt auto-distructiv uneori şi asta mă costă poate mai mult decât pot plăti. Îmi amintesc de versurile mai multor melodii şi aş vrea să le pot asculta. Aş vrea măcar atât. Şi ţip: Vreau!! Numai atat vreau! Aş lovi ceva, dar n-am curaj să mă ridic. Dau cu mâinile în stânga şi în dreapta şi merg în genunchi înspre înainte, însă nu găsesc nimic. Mai rău e că acum mă simt şi mai nesigur, fiindcă am plecat din locul acela iniţial...

Dintr-o dată mă simt obosit şi am impresia că locul pe care stau devine moale şi textil. Seamănă cu un aşternut răvăşit dar foarte mare, pentru că oricât îi caut marginile nu i le pot găsi. Apoi obosesc din nou şi ceva ciudat mă face să mă simt în siguranţă şi mă las pradă locului, oricum ar fi şi orice ar urma.

În plus, acum, când sunt în bezna asta nesfârşită, mi-e aproape imposibil să îmi mai pot da seama dacă au trecut ani sau numai cateva clipe din momentul când a început totul, îmi dau seama că singurul lucru pe care mi-l pot dori este să se facă lumină şi astfel să o pot lua de la capăt. Fără să uit însă, ceea ce am învăţat în cel mai simplu stadiu al lumii - nimicul.

Sfori

E lumea plină de culori
și-mi place să m-ascund de noi
printre pernele albe,
moi.
S-adorm în ropotul de ploi
lângă fereastră.
Aşa de simplă-i lumea noastră!
Şi viaţa-i ca un ghem de sfori.
Perfect la-nceput;
... atât de încurcat apoi.
Şi îl vom descurca doar noi.
Da, lumea e plină de culori.
Chiar când e soare sau sunt ploi.

Epava

Razele soarelui scaldă gara şi liniile de cale ferată pătate de ulei. Printre ele zac gunoaie aruncate de muncitorii care se întorc în fiecare seară de la muncă. Pe şine stau garate marfare vechi, vopsite maroniu şi mâncate de rugină, care par uitate aici pentru totdeauna.

Felul cum arată gara în lumina de dimineaţă îmi dă impresia că trăiesc unele dintre ultimele zile din viaţa acestei lumi, care mi se pare iubită, ruptă, sfâşiată şi dată uitării de cei care au locuit-o până acum. Mi se pare că seamană cu o epavă, scoasă la suprafaţă şi acoperită de corali, dar care încă mai e capabilă de a face o ultimă călătorie.

Apoi trenul porneşte. Îmi dau seama că totuşi există locuri frumoase care nu au fost afectate de nepăsarea oamenilor atât de mult, care încă mai pot fi salvate. Iar ele, la rândul lor, încă mai pot salva locurile moarte, străzile goale şi murdare dintre blocurile înalte ale oraşelor, zgomotele înfundate ale locurilor care nu dorm niciodată, scările de blocuri împânzite de mirosul de ghenă. Nu mi se pare că e vorba de nepăsare, ci de o ignoranţă lucidă, de prostie și lipsa puterii de a înțelege.

Mergând cu trenul acesta descopăr acel loc unde se întrepătrund cele două lumi, la fel de sinucigaşe, dar totuşi diferite. Iar diferenţa constă numai în faptul că una dintre ele încă nu cunoaşte la fel de multe lucruri ca cealaltă, iar cealaltă a uitat lucrurile cele mai importante pe care le ştia prima. Diferenţele astea se văd, ustură, înţeapă, duhnesc. Mă întreb cum de mai pot iubi lanurile şi câmpul, care îmi par încă naturale, îmi par încă frumoase, sălbatice...

Nu aş vrea să moară lumea asta, sau macar nu aşa, nu din ignoranţă şi imaturitate. Măcar să fie o luptă, să fie o dorinţă nebunească, o catastrofă, să fie un motiv care să o facă să moară demn şi nu ca o prostituată îmbătrânită și urâtă, senilă sau poate prea lucidă pentru un sfârșit așa trist.

Poate că ceea ce spun nu are niciun sens, poate că lumea nu a aşa distrusă cum o văd acum, poate mi se pare. De fapt, cred că lumea poate fi distrusă sau salvată într-o singură clipă, printr-o singură decizie. Simplă. Întrebarea e numai una: ce ne dorim?

Nisip între degete

Îmi zboară gândurile departe...
Se pierd în zare,
în depărtare,
înspre gândurile tale,
se joacă un pic împreună
şi zboară iară,
spre părul tău cu miros de seară,
de vară,
de câmp şi de cicoare...
Şi aflu,
zâmbind,
că ai incă nisip
între degetele
de la picioare.

Lumea e simplă

Sigur că lumea e complexă. Ieşi un pic până afară, în stradă şi mergi chiar într-o intersecţie centrală, unde maşinile nu încetează să treacă aproape niciodată. Sunt sigur că vezi oamenii cum mișună, cum caută, cum fug, de ei atârnând gânduri, frici, idei, întrebări.

Sigur că lumea e complicată. Uită-te la blocuri, sau coboară la metrou. Uită-te la stâlpii de curent. Deschide o carte sau chiar şi un caiet de mâzgălituri. Sau mai bine deschide 1.000. Toate diferă, toate sunt altfel.

Şi totuşi, lumea e doar atât: lume.

E doar o intersecţie, sunt doar blocuri şi doar nişte caiete de mâzgălituri, sunt doar cuvinte... Ca să-nţelegi lumea, găseşte o piatră şi sparge-o. Are nişte culori ciudate şi o textură extraordinară. Atinge-o şi simte-i cu degetele nervurile create de timp şi de frământările materiei. Aşa e şi lumea. Procesul prin care a trecut piatra este acelaşi cu cel prin care a trecut lumea.

De fapt, lumea e simplă. Noi suntem cei care ne ambiţionăm să o complicăm, să o mărim, să o transformăm în altceva decât este.

Fiecare îşi reprezintă lumea în felul lui. Pentru fiecare există aceeaşi lume, dar totuşi alta, mai mult sau mai puţin complexă, mai mult sau mai puţin bună, mai mult sau mai puţin transformabilă.

De fiecare dată când lumea e prea complicată, eu o desfac cu mintea şi o schiţez cu un creion care ajunge să fie din ce în ce mai bont. O re-construiesc din cuvinte şi apoi tai multe dintre ele, ca să rămână esenţialul. Apoi o clădesc înapoi, simplă. Lumea sunt eu. Lumea eşti tu. Ce uremază?

Trecere

Trece timpul prin timp
și se cerne spaţiu
prin ceasul ce ticăie
inegal.
Curg cuvinte
prin geamuri crăpate în joacă
Topind clipe neîncepute
sau neterminate.

Mi se pare,
ca şi ţie, de altfel,
că trăim un demult.
Că se fac clipele un fel de vânt
şi rup frunze în zborul lor nebunesc
şi iau vara cu ele şi departe o duc!

Mi-e frică acum,
şi într-un inevitabil avânt
îţi iau mâna-ntr-a mea
şi mă unesc cu timpul,
ca să-mi dau seama
că eternă
este numai trecerea.

după-amiază de vară

Vine din când în când câte o zi mai liniştită, când e soare şi călduţ şi când nu am chef de nimic. Şi în nimicul care mă înconjoară, apuc la un moment dat o carte veche, cu nişte coperte uşor şterse, cu desene tipice altor vremuri şi care îmi par ciudate, pentru că regăsesc în ele ceva ascuns şi totuşi cunoscut. Îmi imprimă o stare pe care nu prea o pot descrie.

Apoi deschid cartea şi încep să răsfoiesc paginile îngălbenite (cu imperfecţiuni ca nişte bucăţele de lemn), care adesea sunt lipite prost, încât nu pot să citesc întregi cuvintele dinspre cotor. La un moment dat mă hotărăsc să văd ce se ascunde în spatele copertelor. Mă opresc asupra unei pagini, deschizând la întâmplare şi încep să citesc, trezindu-mă mai apoi, după ce se vor fi scurs minute bune, că îmi place. Că în liniştea şi căldura care par acum să dureze o eternitate aş vrea să cunosc oamenii din carte, trenurile cu care au călătorit, casele în care au stat, nopţile pe care nu le-au dormit, sentimentele pe care le-au exprimat sau ascuns. Îi urăsc sau iubesc şi uneori, după ce termin de citit o cate, îmi pare rău că mă despart de anumite personaje...

De ce vine din când în când o astfel de zi, în care se amestecă bucurie cu tristeţe şi cu încă ceva, aproape inefabil, când totul pare că nu se va termina niciodată?

Vis rotund

Somnul se pitise în ea
şi aşa,
adâncă şi strânsă ca un copil
dormea.
Iar pleoapele ei striveau către colţuri
mici lacrimi de vise.
... neştiute şi neatinse.
Şi-o geană curbată de dulcele somnului
uneşte o zare cu cealaltă.
Şi-ntre ele,
între zări şi stele,
mi-nchide un gând.
... neştiut şi neatins:
vreau s-adorm adânc şi strâns ca un copil
şi să visăm amândoi
acelaşi vis.

mâine e doar o prelungire a unui posibil astăzi

Mă uimeşte uneori modul în care lucruri dispersate în timp şi spaţiu, lucruri care nu se leagă şi care par a nu avea niciun sens concret, ajung -- la un moment dat -- să se întrepătrundă. Şi, în şirul evenimentelor care curg de la o clipă sau zi la alta, e interesant cum se potrivesc uneori precum piesele unice ale unui puzzle şi cum alcătuiesc un tot.

Am descoperit că fiecare lucru îşi are locul lui şi nimic din lumea asta nu e fără rost. Mai devreme sau mai târziu, întrebarea de ce s-a întâmplat asta? îşi găseşte răspuns. Important e să ştii cât şi când să aştepţi. Adesea însă, lucrurile capătă sens cam târziu...

Sunt uimit de felul cum se aşază lucrurile câteodată. Cum ceea ce fac azi îşi găseşte un rost mâine sau peste ani. În ce măsură suntem liberi să ne construim scările pe care urcăm şi coborâm? Când nici măcar nu știm către ce duc.

Firavi

Atât de firavi
noi suntem!
Atât de firavi...
Simpli crepusculi.
Mă tem să n-acoperi
soarele searbăd
şi să moară lumina.
Şi,odată cu el,
și eu...
Şi ea...

Hău

Ce idee!
Şi mă simt aşa pierdut...
Fug încotro apuc,
dar e beznă,
e întuneric şi mă sperii!
Cad în prăpastia
ce se cască deasupră-mi
şi-abia mă ţin
de smocuri de iarbă uscate,
atras de golul etern al cerului,
în care plutesc
stele moarte,
aştri uitaţi de timp şi lumină
şi-o gaură neagră
pare-a-mi fura,
în nesfârşire,
speranţa.

Atât de târziu... sau devreme

E aproape ora 4:00 dimineaţa. Sau noaptea... Nu ştiu cui aparaţine acest moment mai mult.

Nu ştiu în ce colţuri de case se ascund alte gânduri. Cine mai aude lătratul îndepărtat al câinilor? Sau zgomotele rare şi înfundate ale maşinilor ce trec răzleţ pe strada din apropiere, crăpând pentru un moment, liniştea profundă dar fragilă a nopţii.

Cel mai pregnant se aude ticăitul sacadat al ceasului albastru, de birou, în contrast cu liniştea sufletului de lângă mine. O linişte care pare ruptă din noaptea de afară, întreruptă din când în când de sunetul mătăsos al picioarelor goale, care se mişcă unul peste celălalt, într-o unduire somnoroasă a trupului.

Încerc un sentiment ciudat de aparentă singurătate, privind în golul adânc al întunericului. Şi pentru că e doar aparentă, mă cufund în mirosul dulce al acestui suflet, trezind un foşnet scurt de cearșaf şi un zâmbet.

E atât de târziu pentru ieri... şi atât de devreme pentru azi...

Între toţi

E târziu în noapte şi aproape că-mi aud gândurile vorbindu-se singure. Am un sentiment de singurătate exacerbat, dus până peste limite de idei şi gânduri, care-mi vin în minte într-o cascadă de neoprit.

M-aş urca într-un autobuz singuratic, în care să se audă uşor muzică de noapte şi m-aş uita pe geam, cu fruntea lipită de el (voi suferi împăcat eventualele hurducături), la locurile straine prin care ar merge. Mi s-ar părea unele cunoscute. Altele ciudate. Şi cred că m-aş teme de case şi zone cufundate în beznă. 

Numai razele artificial-palide ale farurilor autobuzului ar sparge întunericul nesfârşit. Şi, din când în când, s-ar mişca perdelele cu modele de flori violet şi m-ar atinge uşor pe obrazul drept.

Câteodată, mi se pare că şi ziua e întuneric. Poate mai întuneric decât noaptea. Pentru că, mai singur decât atunci când totul e pustiu, mă simt atunci când locurile cu care credeam că mă identific se decolorează, când toţi oamenii pe care credeam că îi cunosc mi se par străini. Când toate lucrurile cărora credeam că le ştiu forma, gustul, mirosul se schimbă inexplicabil.

Curând, mi-e teamă că nu voi mai cunoaşte nici măcar acest autobuz cu care merg. Nici măcar această muzică.

Uneori mă simt singur între toți acești oameni, care merg și ei, cu mine, spre nicăieri.

Senin

Luna abia agăţată de cer
mă mângâie
în bătaia vântului.
Nori uriaşi
scutură
praf de stele
și roua dulce
a primelor raze de soare
umezeşte aripile gândurilor,
care astfel nu-și iau încă zborul
spre mâine.
La capătul curcubeului,
scăpat adânc în
râul eternităţii,
toate visele frumoase
se împlinesc.

Detaşare

Într-o zi
m-am trezit adormit...
Era aproape de sfârşit.
Ceasul nu sunase,
nimeni nu mă sculase.
Iar eu dormeam liniştit,
visând că poate m-am trezit.

Lumea toată mişca,
în patru se rupea,
spre ideea de infinit,
spre raza de sfârşit.

Soarele strălucea,
dar era mai mult noapte
decât zi era.
Era seară, poate.
Iar prin grădini,
printre case,
mirosea a moarte...
Şi a petreceri mirosea.
Suflarea încerca să se distreze,
ultima clipă s-o păstreze.
Era un dans stâlcit,
o mişcare fără sens...
Iar eu dormeam liniştit.

Ironie

Se aude, din spate, sirena maşinii de pompieri. Şoferul autobuzului găseşte un refugiu şi lasă cele două auto-speciale să gonească înainte.

Cineva din a doua maşină de pompieri scoate capul și o mână pe geamul portierei roşii şi-i mulţumeşte şoferului de autobuz cu un gest. Între degete ţine o ţigară.

Șoferul autobuzului răspunde cu un alt gest, uitându-se spre girofarurile portocalii ale maşinilor de pompieri, care tocmai dispar pe o stradă la dreapta. Apoi se uită în oglinda retrovizoare la pasagerii săi și învârte puternic volanul mare. Mă-ntreb ce gândeşte. Dar nu contează. După câteva clipe apăs pe butonul roşu şi, coborând, o iau la fugă spre un 667 care tocmai soseşte în staţie și mai zăbovește câteva secunde ca să apuc și eu să urc. Îi mulțumesc șoferului cu un gest.

Fiecare dintre noi are nevoie de ceilalţi.

Cum a apărut timpul

La început
nu a fost nimic.
Apoi, după o eternitate,
Nimicul a visat
cifra zero.
Cifra zero a visat
cifra unu,
iar cifra unu a visat
alte cifre
şi cifrele între ele.
Până-ntr-o zi,
când cifrele
m-au visat pe mine;
i-au visat pe el şi pe ea
şi te-au visat pe tine.
Şi noi
ne-am visat între noi.

Apoi, mult mai apoi,
ne-am plictisit
şi am început
să numărăm:
unu, doi...

Apus

Ziua se scurge încet pe sub streaşinile caselor. În curând se va înnopta şi încă nu se simte niciun pic de răcoare. De afară răzbat înfundate sunetele oraşului, pierdute şi ele, ca şi gândurile mele, în aerul cald de iunie. Se simte uşor mirosul de trandafiri galbeni, singurul care pare să-mi amintească de răcoarea dimineţii. Lumea se trece uşor, subtil, aproape imperceptibil.

Şi-mi pare că timpul, de dragul acestei lumi care încearcă uneori a-şi găsi sensul, se opreşte puţin şi priveşte. Priveşte peste marea de oameni, peste lume şi-şi spune: "Ce iluzie! Ce greşeală... Ei se trec... eu rămân."

Apus de vară.

Întrebări pentru el

Degeaba mă gândesc...
Pentru ce lumea asta m-ar iubi?
Pentru ce important oare eu i-aş fi?

Degeaba trece parcă timpul, uneori.
Şi ora, şi ziua, şi lunile-mi par
ca nişte triste şi tărăgănate ploi.
Degeaba...

Mă-ntreb uneori, adeseori,
ce-i important?
Îmi pare lumea asta,
câteodată,
un fel de cant,
în care însă,
nu se potriveşte
muchia gândurilor mele.

Lumea asta e un fel de idee
care ne sparge-n mii
de gânduri deşarte.
Mă-ntristează fericirea altora, uneori
şi fug departe.
Fug de gândurile mele.
Ce greşeală...

Ce greşeală să doresc...
Ce eroare să preţuiesc
ce nu-i al meu.
Şi mă îndoiesc.
Lumea asta toată pare
că minte
şi ne minţim unii pe alţii
şi pe noi înşine, apoi.

Ce e lumea?, l-aş fi întrebat.
Ce să vreau?
Ce să fac?
Ce să gândesc?
Ce să vorbesc?
Ce să-mi doresc?

Fără noi

Vreau să merg pe străzi de seară
şi să-mi fie frig un pic.
Hainele-mi să fie moi
şi să mă prinzi de mâini
ca într-un joc în doi.
Ca într-un cântec despre ploi.
Ce buze moi!
Şi ce pustiu e totul
fără noi...

Plantăm

Haide,
vino cu mine!
Ia-mă de mână
şi vino departe,
în adâncul gândurilor
unde soarele
răsare şi apune
ca pentru prima oară.
Unde se nasc vise
şi cad ploi de vară.

Vino să râdem
într-un colţ de lume,
într-o vară uitată...
Ia-mă de mână
şi vino cu mine la capătul serii
Să putem sădi
împreună
speranţa.

Buturuga

Buturugă nebună!
Afurisită să fii...
Te credeam nemuritoare, uitat-o!
Dar tu ai lăsat timpul să te fure
în loc a te ascunde.
L-ai lăsat
să te zidească între secunde.
Şi ai putrezit, amăgito!

Şi tu, căsuţo!
Şi tu, bicicleto!
Şi tu, scăunel!
Şi tu, copilărie...

Către mine

Fugeam
de clipe tăiate-n
pietre şi pervazuri vechi.
Fugeam de seri uitate.
De case şi de amintiri
pătate cu cerneală ştearsă.

Şi mi-era frig!
Şi aş fi adormit un pic.
... dar eu fugeam de timp.
Şi-atât voiam
să nu mă schimb!

Dar fuga însăşi
m-a schimbat
şi m-a uitat de mine.
Şi-acum sunt iarăşi eu.
Alt eu.
Doar eu.
Şi nu mai fug...
de mine.

Fericire

Ce zi!
Îmi pare că totu-mi zâmbeşte.
Mă-ndrăgostesc de fiece
lucru în parte
şi-aş vrea să mă joc
în puful norilor,
pe albastrul ochilor tăi.
Vise de iulie...

Zmeie

Mă uit cum trece timpul
şi mă uit la noi:
uneori suntem unul,
Alteori doi.
Mă uit şi văd:
uneori e soare,
Alteori sunt ploi.

Şi totuşi, noi rămânem noi.
Suntem ca nişte roţi pătrate.
Refuzăm să fim sparte
Și să devenim rotunde,
ca să putem merge oricând şi oriunde.

Suntem ca nişte zmeie,
ancorate departe, în pământ.
Şi, deşi legate,
noi vorbim mereu despre libertate...
Mă uit şi văd zmeie.
Sunt numai zmeie.
Suntem toţi zmeie.

Fugă

Raze sălbatice
pătrund prin fereastră
şi perna-mi udă de ele
zâmbeşte dulce
spre colţul întunecat
unde m-am ascuns
de o lume pierdută.

O zi

O zi. Te trezeşti. Vezi. Guşti. Pleci. Dacă nu plouă, străzile sunt aproape întotdeauna aglomerate.

Străzile sunt ca un ecran de cinema. Şi pe el rulează mereu acelaşi film. O zi este, poate, cel mai trist film şi suntem mai nepăsători faţă de el decât faţă de oricare altul. Este filmul în care avem impresia că vedem mereu aceiaşi oameni care se grăbesc, aceiaşi oameni care mănâncă, aceiaşi care se împiedică, care aleargă dupa autobuz, care râd... care există. Este filmul în care suntem şi noi actori.

Azi mergeam cu autobuzul şi am fost martor la un spectacol pe care de obicei, instinctual cred, îl ignor. Am privit oamenii pe care, în mod normal, îi văd şi uit aproape instantaneu.

Un om în vârstă abia se putea urca şi da jos din autobuz; dintr-o maşină cobora o fată bandajată la ochi; o femeie plângea pe treptele unei clădiri pustii. Niște studenţi vorbeau despre "cum să facă ceva fun"; un bebeluș învăţa, într-un părculeţ, să meargă; doi surdo-muţi vorbeau prin semne şi râdeau. Am fost foarte tăcut câteva ore, amintindu-mi "filmuleţul". pentru ca mă gândeam la această discrepanță între poveștile lor. Mă gândeam la suferințele unora. Dar apoi am dat peste vorbele lui Jim Rhon, care mi-au plăcut foarte mult: "Unii spun că viaţa e o dramă, însă eu cred că viaţa e unică...".

Oameni şi idei

Într-o zi am plecat să-mi caut ideile.
Le-am căutat mult...
Le-am căutat,
şi când le-am găsit
nu mai păreau ele.
Păreau a nu mai fi ale mele.
Păreau...
Abia se zăreau.
Şi când nu le mai vedeam
le ghiceam.
Sau măcar încercam.

El mi-a spus :
- Oamenii nu-s propriile lor idei,
chiar dacă seamănă cu ei.

Fân

Miroase a fân
şi un ceas nevăzut
ticăie undeva... departe.
Amintirea clipei pierdute
se zbate ca un fluturaş de câmp,
prins în pânza meticuloasă a timpului.