Fermoare

Noi doi
trebuie să ne luăm un post
la Academia Română.
ca să ajustăm
în dicționar
definiția fermoarului.

Suntem ca laturile
de la fermoar,
când ne potrivim unul cu celălalt
după toate regulile fizicii
și metafizicii.

Oricare or fi acelea...

Apropo,
mi s-a stricat fermoarul
de la hanorac
și tocmai a venit frigul.

Ce-au trecut anotimpurile…

Când mă uit la tine,
mă cuprind
niște sentimente aburinde.
Așa că fac cu palma,
pe hubloul de la piept,
(ca pe fereastră iarna)
un rotocol mare,
să te pot privi prin el
când capeți forme în lumina lunii,
când toci salată de vinete
sau când te fură somnul înaintea mea.

Hei!,
uite că ne-au acceptat
modificările în DEX!
Mă rog...
o ediție limitată a variantei de buzunar.
Dar pot să jur că ieri
era coadă la librărie.
Iar azi, mergând la merceria din colț
ca să repar hanoracul,
li se terminaseră fermoarele
de la supra-cerere.

Le-am spus că e semn bun.
Să-și ia mai bine
un surplus de capse și nasturi.
– Nu mai irosiți materiale de calitate, neisprăviților!
Fermoarele sunt pentru altceva.

Ceasuri

Bag de seamă că ceasul meu
arată alt timp decât al tău.

Altfel, nu-mi explic de unde toate aceste

potriviri și nepotriviri

îmbinate meticulos la un loc.

Parcă ne iubim în fuse orare diferite.

Când tu deschizi fereastra, de dimineață,

ca să întâmpini soarele,

eu tocmai trag obloanele de seară.

O fi de la faptul că ceasul tău

ticăie în buzunarul de la piept,

în timp ce eu l-am pus pe al meu la mână.

Sau e invers?

Ai dreptate, o facem cu rândul.

Cu toate acestea,

de fiecare dată când ne vedem,

cele două ceasuri se acordează singure.

ca niște instrumente muzicale magice,

care se pregătesc de un duet.

Aritmetica timpului e tare ciudată.

Ora zece și cu ora doisprezece fac zece.

Un ticăit de ceas cu un alt ticăit de ceas

fac tot unul.

E ca și cum am putea rescrie istoria

până ne-ar ieși în sfârșit bine.

Știu, nu există bine.
Lucrurile sunt...

așa cum sunt.

Voiam să-ți spun...

De la o vreme, nu mai cred în întâmplări.

Or, la ce mă gândeam în seara aceea

când ne-am zis prima dată

la revedere?

Să știi că eu chiar îmi doresc

să merg la un ceasornicar.

Poate e de la vreun arc rigidizat.

de la vreo rotiță ruptă în

primăvara trecută.

La o adică, aș putea renunța de tot la ceas.

Îmi construiesc eu unul

care să depindă numai de soare

și să arate mereu

ora potrivită.

Mai nou,

când mă uit la ceas la ore fixe,

mă surprind repetând,

în gând:

ce întâmplare că ne cunoaștem...