şi pline de frunze, căzute unele peste celelalte,
ce par să acopere totul?
Către ce mă duc, încet, tăcute, mai singure chiar decât mine?
Nu vreau soare astăzi, îmi sunt de ajuns norii.
Nu vreau o cameră caldă, îmi plac străzile goale şi pustii,
pentru că pe mine mă umplu pe dinăuntru.
E un soi de complementaritate ciudată
- aceea între sufletul meu şi străzi -,
pe care au creat-o timpul, cred,
şi mâinile pe care le-am cunoscut până acum,
cu degete atât de frumoase,
şi pietrele de pavaj imperfecte,
tăiate neatent, de noi, cu câte un gând mai ascuţit.
