Cârcei de viță

Te-am zărit în marea sală

a imaginației mele,

pe unde trec grăbite,

cu poșete

sau genți diplomat,

dar mai ales foarte îmbrăcate

– fiindcă acum e iarnă –

tot felul de idei.

Stai într-un colț,

la o masă,

îmbracată-n rochie

(ce bine-ți pică pe șolduri!)

și bei ciocolată caldă.

Pesemne nu aveau cafea azi.

Ba din când în când,

mai și ridici ochii și mă privești

de sub genele

ce se arcuiesc

precum cârceii de viță

în miezul verii.

Cândva, îți plăcea

această cafenea

semi-obscură,

aproape excentrică

din marea sală a imaginației mele.

Acum, însă,

treci din ce în ce mai rar.

Ți-oi fi mutat serviciul

și nu mai e în drumul tău spre casă.

Bine… ce-i drept,

Nici eu nu te mai invit

Înăuntru.

Poate și pentru că ochii tăi,

cu gene ce se arcuiesc

precum cârceii de viță

în miezul verii,

se-ntâlnesc, la un moment dat, cu ochii mei.

Și-atunci

mie mi-e greu să am grijă

de ce se petrece

în marea sală a imaginației mele,

iar tu ajungi acasă târziu.

Prezent

Pentru că suntem adesea

prea ocupați

cu trecutul sau cu viitorul,

cm inventat

ceasurile.

Să numere ele, etern,

clipa prezentă,

în calupuri extrem de egale,

ca apoi s-o putem apoi clasifica rapid

în categoria „a fost”.

Așa ne mai luăm și noi

o piatră de pe suflet

și ne putem continua, liniștiți,

viața.

Într-un ceas

fiecare rotiță trebuie așezată

cu extraodinară precizie,

pentru ca un proces atât de complex

precum număratul până la 60

să aibă loc

la perfecție.

E o chestiune de mare finețe,

pentru care am construit institute,

fabrici și pensete minuscule.

Nu cumva să ne scape

vreo secundă printre degete.

prezentul, vezi bine,

trebuie tratat

cu mare băgare de seamă,

câtă vreme noi

suntem prinși

cu altele.

Metale grele

Nu știu cum naiba am făcut

că nici n-am început bine

și am cam încurcat eprubetele...

Niște substanță neomogenizată

– cea mai periculoasă, aș zice –

mi-a ajuns direct la valva mitrală.

(sigur știi la ce mă refer,

doar ne-nvârtim

prin laboratorul ăsta

de ceva ani, deja...).

Precaut din fire,

am zămislit în grabă un aliaj

din câteva minereuri dure

de prin tabelul lui Mendeleev,

– Fe, Cu, Al,

am pus ce am nimerit

mai repede –

ca să-mi acopăr inima,

doar-doar o rămâne-ntreagă

orice experimente am mai fi derulat

ulterior.

Păcat că acum, dedesubtul acestui scut,

nu prea mai pătrunde nimic.

Nici greieri,

nici lune,

nici sunet de valuri,

nici colțul ierbii, ori vreun colț

de zâmbet.

Ba și când te așezi tu

cu capul pe pieptul meu

sună ușor a gol,

ca ligheanul cel vechi,

din aluminiu,

în care mă punea bunica

să curăț mazăre, vara, în curte.

Așa că

hai să-ncercăm împreună

să desfacem

această platoșă metaliferă,

cu o daltă, ceva.

Sau mai bine cu unghiile

(ale tale par chiar potrivite,

că sunt date cu ojă roșie).

Ori, și mai bine, hai să desenăm

pe pieptul meu o ureche

și să încercăm,

cu vreun cuvânt rostit de tine,

să crăpăm ușa acestui buncăr interior.

Tot mai cred

că ești singura

(ca o substanță-minune)

care mai poate desface

niturile astea ruginite.

Iar eu, imediat dupa aceea,

o să dau fuga

să adaug în tabelul lui Mendeleev

cel mai important element:

Tu.

Subdiviziuni

Migălesc la lucrarea asta

de foarte mult timp,

de parcă ar fi cea din urmă.

Nici nu mai știu

de ce m-am apucat de ea...

Oricum, cumplită muncă, ce să-ți mai spun.

Pentru că în loc să pornesc de la un bloc de piatră

din care să cioplesc apoi

(cum ar face orice sculptor zdravăn la cap),

eu am început de la aproape nimic

și am adăugat, zilnic,

pic cu pic,

gram cu gram,

subdiviziuni ale mele.

Le desprindeam din mine

cu două degete

– cum rupi ca să guști dintr-o branză

sau dintr-o bucată de halva –

și le lipeam în lucrarea asta ciudată

fără să-mi dau seama ce va ieși.

Așa au ajuns să încapă în ea

tot soiul de lucruri,

de la bastonașe, până la radicali,

de la mirosul de cerneală, până la

cel de coji de portocală.

de la primele dimineți in doi

pană la întrebarea

“ce însemăm noi”?

Acum, în mod foarte ciudat,

lucrarea în sine

a ajuns să rimeze

destul de mult

cu mine.

Iar seara, pe întuneric,

Când îi zăresc conturul

– de la lumina portocalie

a stâlpilor de pe stradă

ce intră subtil pe fereastră –

ajung să cred că m-am născut

a doua oară.