Străzi

Către ce duc străzile acestea lungi şi goale
şi pline de frunze, căzute unele peste celelalte,
ce par să acopere totul?
Către ce mă duc, încet, tăcute, mai singure chiar decât mine?

Nu vreau soare astăzi, îmi sunt de ajuns norii.
Nu vreau o cameră caldă, îmi plac străzile goale şi pustii,
pentru că pe mine mă umplu pe dinăuntru.

E un soi de complementaritate ciudată
- aceea între sufletul meu şi străzi -,
pe care au creat-o timpul, cred,
şi mâinile pe care le-am cunoscut până acum,
cu degete atât de frumoase,
şi pietrele de pavaj imperfecte,
tăiate neatent, de noi, cu câte un gând mai ascuţit.

Bicicleta galbenă

Nu mai ştiu cum a început totul,
ştiu doar cum s-a sfârşit.
Îmi amintesc şi acum
cuvintele tale, care păreau fără sens
şi ideile mele, care fugeau în toate părţile.

Nu ştiu cum a început totul,
dar cred că ştiu cum am început noi doi.
S-a întâmplat demult, aşa cred,
atunci când nisipul s-a mişcat prima dată sub apasarea ta,
iar bucăţile de scoici sparte te-au înţepat uşor.
Atunci când eu m-am suit pe bicicleta galbenă
şi am plecat, după o ploaie, să mă plimb.

Sau poate şi mai demult.
Când tu ai căzut şi ai plâns,
şi când eu mă piteam pe sub masa verde din bucătărie.
Când eu voiam să fugim prin zăpadă,
pe sub luminile galbene ale stâlpilor
şi când tu culegeai castane de pe străzi.
Totul s-a petrecut în timpuri diferite,
dar asta e mai puţin important,
pentru că timpul e relativ, nu-i aşa?
Nu-i aşa că înţelegi?

Of, nu ştiu... Nu ştiu cum a început totul.
Bicicleta mea, în schimb, a început să ruginească.

Ne cunoaştem

Deşi ne ştim de atâta timp,
încă îmi iau cămaşa în carouri atunci când ieşim în oraş.
Şi încă sunt atent cum îţi zâmbesc, din partea opusă a mesei,
când îţi povestesc nimicuri şi tu râzi.

Ne cunoaştem deja de ceva vreme, ştiu,
dar privesc acest „ceva” ca pe un lucru relativ.
Chiar şi acum, când ne plimbăm, încă te mai privesc pe furiş,
surprinzând gândurile colorate fugindu-ţi pe chip.

Şi, chiar dacă au trecut atâtea anotimpuri de la început,
încă îmi place să-ţi muşc uşor buzele, pe rând,
din când în când...

Da, din când în când, îmi place să te recuceresc.
Fiindcă e ca şi cum abia ne-am cunoaşte.
Ca şi cum încă m-aş mai întreba, zâmbind,
cum arăţi când ieşi de la duş, îmbrăcată doar în prosop.

Cei mai buni amanţi

Ştii, cred că noi am fi putut fi cei mai buni amanţi.
Noi am fi putut scrie povestea dragostei
cum atâţia alţii nu au reuşit de-a lungul istoriei.
Am fi putut fi reprezentarea relaţiei complete,
aşa cum fiecare dintre noi şi-o imagina.

Tu ai fi pictat pereţii cu idei jucăuşe, ai fi dansat
şi ai fi citit pe canapea, zâmbindu-mi.
Eu m-aş fi trezit în fiecare dimineaţă de sâmbătă
ca să-ţi iau de la piaţă flori de ţară şi
aş fi cumpărat aşternuturi fine şi colorate.
Tu mi-ai fi zâmbit de fiecare dată la plecare.
Eu m-aş fi jucat în părul tau şi ţi-aş fi scris poezii.
Tu ai fi fost fermecătoare şi eu la fel.

Cred că am fi putut fi cei mai buni amanţi.
... dar nu a fost aşa.
Eu am rămas acelaşi eu, iar tu eşti tot tu.
Fiecare îşi ţine în continuare strâns stâlpii propriei lumi,
cu crăpături adânci şi străzi goale şi întunecate,
care duc, cel mai adesea, către nicăieri.

Minunata banalitate

Un alt tren taie acum câmpul şi dealurile. Dacă cerul ar fi o oglindă, şi cerul ar fi tăiat de şinele perfect paralele. E aproape seară. După cum spuneam, cu un alt tren merg acum, spre un alt loc. Toate locurile din vagon sunt ocupate -- numai figuri străine. Am observat că atunci când merg cu trenul mi se întâmplă (mai degrabă din instinct decât conştient) să caut cu privirea persoanele aparent simpatice, care îmi stârnesc prin ceva atenţia. Nu ştiu sigur prin ce: gesturi, haine, frumuseţe fizică. Iar apoi, de-a lungul călătoriei, pe ei îi privesc mai des. Aş putea spune chiar că îi analizez.

Acum tocmai se schimbă macazul, iar zdruncinăturile uşoare sunt însoţite de un zgomot surd sacadat, estompat de geamurile securizate ale vagonului. Soarele abia mai ajunge pe vârfurile copacilor, ce rămân cu viteză în urmă. E acea parte a zilei când păsările fac ultimele zboruri, iar atmosfera începe să se umezească.

Departe, însă, câmpul încă e luminat de razele soarelui. E pustiu şi acoperit cu o perie deasă de grâu treierat, iar din când în când câte un copac rupe monotonia. În rest, nimic special. Un câmp pe care îl văd pentru prima dată şi care e absolut banal.

Dilatând temporalitatea şi mai mult, m-aş putea totuşi opri asupra celor câteva case adunate mănunchi, cam la 300 de metri de calea ferată, ale căror jaluzele trase dau impresia de linişte. Oare cum e înăuntru?

De pe singura stradă asfaltată din apropierea lor, care duce spre şosea, tocmai iese un om pe o bicicletă. După formă, pare să fie veche. Nu se grăbeşte deloc. De fapt, unde s-ar putea grăbi? Doar trenul se grăbeşte să ne ducă pe noi, dintr-un loc într-altul. Este singurul care aduce o mică schimbare în acest loc, în această seară. Poate şi mâine. Toate par să aibă, totuşi, un rol. Imaginea câmpului, a caselor şi a biciclistului mă face să mă întreb: cum pot trăi în fiecare zi fără să văd acest loc? Şi alte 10.000, mult mai frumoase, unde, culmea, timpul trece la fel ca în oraşul în care stau eu. Cum de mă mulţumesc să văd cum soarele apune doar în colţul meu de lume? Ce se întâmplă ÎN şi CU toate locurile în care nu mă pot afla? Şi, mai ales, cine face alegerile astea: „aici” sau „acolo”?

Eu faţă de lumea ta

Lumea ta e o crustă, ştiu.
Eu însumi m-am lovit de ea
şi m-am zgâriat.
Lumea ta e o idee peste care a crescut o crustă,
iar eu am încercat să o fac să dispară,
considerând că nu există, de fapt.
Lumea ta e formată din culoare, din soare şi flori
amestecate într-un sens aparte, creat special de tine.
Lumea ta eşti tu,
înmulţită cu tot ceea ce cunoşti şi cu ceea ce te sperie.
Dar toate acestea au fost acoperite.
Lumea ta e o crustă, ştiu.
Pe jos zac globuri sparte
şi dorinţe crescute imperfect.
Dar eu le-am acceptat aşa cum sunt
şi am călcat cu grijă printre ele.
Am strâns cioburile, am cules dorinţele
şi pe acestea din urmă le-am pus într-o vază, la soare.
Lumea ta e o crustă, ştiu,
chiar eu m-am lovit de ea,
dar o să chem ploaia şi soarele şi o să-ţi desenez,
iar într-o zi poate vei ieşi.

Încercare

Aş căuta să înţeleg, dar sunt prea obosit.
Unde te-aş putea găsi, ca să-mi spui o poveste?

Lumea

Ce ai face într-o lume
în care nimeni nu te-ar auzi?
Ce ai face într-o lume
în care nimeni nu te-ar simţi?
... în care nimeni nu te-ar vedea...
Străzile goale, oamenii străini,
mâinile atinse în mers, firidele false,
şi peste toate, vorbe fără sens,
pierdute în aerul de deasupra tuturor.

Ce ai face într-o lume goală sau într-una rotundă?
Ce ai face într-o lume limitată de margini ascuţite?

Eu am mers mult şi departe
şi am ars trecutul, am distrus podurile şi m-am recreat.
Acum trăiesc într-o lume care mă aude,
mă simte, şi mă vede cu totul.
Dar la ce bun, dacă tu nu mă mai recunoşti?

Ştiu

Mi s-a despicat piatra din frunte,
iar dintre tâmple a început să curgă
un râu cu două sensuri
- înspre afară şi înspre înăuntru.
Soarele s-a schimbat şi piatra şi tu...
Puteam să modific culorile din jur
şi să mă joc aproape cu orice idei.

Însă râul a curs mai departe
şi s-a pierdut în alte ape.
Şi alte râuri au pornit spre mine,
într-o vâltoare nebună.
În apa lor îmi vedeam chipul speriat
de lucrurile înţelese,
de lucrurile rele şi de cele bune,
de mine şi de tine,
de tot ceea ce a fost cândva,
când nu existau pietre şi ape, nici măcar eu.
Iar acum eu nu pot opri această curgere.
Numai tu poţi, spunând cuvintele potrivite.
Exact ca la început, îţi aminteşti?