Un alt tren taie acum câmpul şi dealurile. Dacă cerul ar fi o oglindă, şi cerul ar fi tăiat de şinele perfect paralele. E aproape seară. După cum spuneam, cu un alt tren merg acum, spre un alt loc. Toate locurile din vagon sunt ocupate -- numai figuri străine. Am observat că atunci când merg cu trenul mi se întâmplă (mai degrabă din instinct decât conştient) să caut cu privirea persoanele aparent simpatice, care îmi stârnesc prin ceva atenţia. Nu ştiu sigur prin ce: gesturi, haine, frumuseţe fizică. Iar apoi, de-a lungul călătoriei, pe ei îi privesc mai des. Aş putea spune chiar că îi analizez.
Acum tocmai se schimbă macazul, iar zdruncinăturile uşoare sunt însoţite de un zgomot surd sacadat, estompat de geamurile securizate ale vagonului. Soarele abia mai ajunge pe vârfurile copacilor, ce rămân cu viteză în urmă. E acea parte a zilei când păsările fac ultimele zboruri, iar atmosfera începe să se umezească.
Departe, însă, câmpul încă e luminat de razele soarelui. E pustiu şi acoperit cu o perie deasă de grâu treierat, iar din când în când câte un copac rupe monotonia. În rest, nimic special. Un câmp pe care îl văd pentru prima dată şi care e absolut banal.
Dilatând temporalitatea şi mai mult, m-aş putea totuşi opri asupra celor câteva case adunate mănunchi, cam la 300 de metri de calea ferată, ale căror jaluzele trase dau impresia de linişte. Oare cum e înăuntru?
De pe singura stradă asfaltată din apropierea lor, care duce spre şosea, tocmai iese un om pe o bicicletă. După formă, pare să fie veche. Nu se grăbeşte deloc. De fapt, unde s-ar putea grăbi? Doar trenul se grăbeşte să ne ducă pe noi, dintr-un loc într-altul. Este singurul care aduce o mică schimbare în acest loc, în această seară. Poate şi mâine. Toate par să aibă, totuşi, un rol. Imaginea câmpului, a caselor şi a biciclistului mă face să mă întreb: cum pot trăi în fiecare zi fără să văd acest loc? Şi alte 10.000, mult mai frumoase, unde, culmea, timpul trece la fel ca în oraşul în care stau eu. Cum de mă mulţumesc să văd cum soarele apune doar în colţul meu de lume? Ce se întâmplă ÎN şi CU toate locurile în care nu mă pot afla? Şi, mai ales, cine face alegerile astea: „aici” sau „acolo”?
