Pe sine se

Se aude un zgomot surd,
aproape imperceptibil;
aproape inexistent...
Aproape că nu e zgomot.

E sunetul corplui meu,
iar corpul meu se aude pe sine
şi parcă nu-i vine să se creadă.
Ca un animal care întâlneşte
o oglindă
şi nu realizează că el
este acelaşi cu proiecţia ciudată
din faţa sa.

Se aude un zgomot surd
şi cred că sunt eu.

Dacă îmi apuc încheietura mâinii
îmi simt pulsul.
Îmi mişc degetele,
dar nu simt că le mişc eu,
aşa cum nu simt că inima
o fac eu să bată.
Sunt eu,
dar eu sunt mai mult eu
fără să ştiu
şi fără să simt că sunt.
Mă simt mai mult
prin celelalte lucruri din jurul meu
şi mă întreb dacă nu cumva
sunt mai mult un alt eu
decât eu.

În trenul de noapte

E târziu, aproape noapte şi trenul fuge singuratic printre dealuri şi căsuţe de ţară, lăsând în urmă amintiri şi clipe pe care le voi uita cu timpul, poate.

Nu ştiu dacă să-mi pară rău sau să zâmbesc pentru că s-a mai încheiat o vară frumoasă. Sunt atâtea lucruri de care-mi va fi dor... Ca de soarele care acum intră uşor pe geam şi se revarsă stins pe scaunele maronii şi vechi ale vagonului. Îmi va fi dor de toate, pentru că vara asta, aşa cum a fost, nu se va mai întoarce niciodată şi nicio altă vară nu va mai fi ca ea.

Mă uit în urmă şi-mi dau seama că sunt atât de multe lucruri pe care nu le pot înţelege, încât abia voi avea timp să le caut răspunsuri. De ce e momentul când se aprind luminile pe străzi şi pe la magazine atât de special? De ce îmi pare uneori că timpul trece mult prea repede? De ce iubim oameni? De ce ne temem de momente, de trăiri ...

Seara a început să se lase uşor deasupra locurilor şi întunericul alunecă răcoros printre frunze şi ramuri, căzând peste iarba şi pietrele călduţe încă după o zi însorită de septembrie. În vagon, lumina de la becurile din tavan abia străbare printre scaune. Toţi se uită pe geam şi fiecare pare trist.

Toate au trecut şi par a fi undeva în urmă, departe. Se aude numai zgomotul trenului ...

Să opresc

Într-o noapte pustie
am încercat să-mi alung fricile
- credinţe nebune
şi gânduri din clipe moarte
când totul pare pierdut.
Când nimic nu mai are-nceput
ori sfârşit
şi când lumea e incoloră.
Sau poate mai mult...

Când totul devine nimic.
Ca într-o gaură neagră
ce soarbe lumina şi timpul
şi le preface în vid,
iar o clipă devine-o eternitate
şi invers.
Atunci simplul îmi pare complex.
Atunci sensul îmi pare nonsens.

Şi-aş vrea să opresc...
totul.
Ca să-nţeleg.