ştiu doar cum s-a sfârşit.
Îmi amintesc şi acum
cuvintele tale, care păreau fără sens
şi ideile mele, care fugeau în toate părţile.
Nu ştiu cum a început totul,
dar cred că ştiu cum am început noi doi.
S-a întâmplat demult, aşa cred,
atunci când nisipul s-a mişcat prima dată sub apasarea ta,
iar bucăţile de scoici sparte te-au înţepat uşor.
Atunci când eu m-am suit pe bicicleta galbenă
şi am plecat, după o ploaie, să mă plimb.
Sau poate şi mai demult.
Când tu ai căzut şi ai plâns,
şi când eu mă piteam pe sub masa verde din bucătărie.
Când eu voiam să fugim prin zăpadă,
pe sub luminile galbene ale stâlpilor
şi când tu culegeai castane de pe străzi.
Totul s-a petrecut în timpuri diferite,
dar asta e mai puţin important,
pentru că timpul e relativ, nu-i aşa?
Nu-i aşa că înţelegi?
Of, nu ştiu... Nu ştiu cum a început totul.
Bicicleta mea, în schimb, a început să ruginească.
