Tuesday, December 27, 2011

Acest teren arid

Fiindcă noi ne-am născut pe acest teren arid
Pe vremea când alții erau deja obișnuiți
Cu praful de pe lună
Și cu difuzoarele stereo,
Ne e încă destul de greu să înțelegem
Cum funcționează unele lucruri
Chiar și aici, pe pământ,
Chiar și aici, pe acest teren arid
Pe care noi îl numim acasă.

Totuși, ne încăpățânăm să mergem înainte
Trăgând după noi
Cum târâie un copil jucăriile
Legate cu ață unele de altele
(îți amintești, nu-i așa?)
Un șirag întreg de lucruri
Neterminate, nesortate ori neînțelese.

De aceea noi suferim toți
De câte ceva:
Suntem aduși de spate, de iubire,
De zâmbet, de privire în ochi.
Ne e greu să visăm
Pe acest teren arid.
Ne e greu să răspundem
La întrebarea de ce
Dar credem în din ce în ce
Mai puține lucruri,
Ceea ce, recunoaște și tu,
E aproape liniștitor.

Noi am primit acest teren arid
Direct din istorie, în calupuri fără gust,
Și-l vom da mai departe
Cam la fel cum ne-a fost dăruit
Pentru că n-am avut timp
Să-l lucrăm, să-l plantăm,
Ori să ne naștem a doua oară.
Într-un fel, a ajuns să ne placă
Acest teren arid
Care acum nu mai e doar afară,
Ci a pătruns și înăuntru,
Între coastele noastre
Din eugenie și pufuleți.


Tuesday, December 13, 2011

Ție

Nu te-aş putea altfel iubi decât cu totul,
De la vârful şuviţelor şi până acolo
Unde te gâdili chiar şi când eşti supărată.

Şi nu cred că te-aş putea iubi
Dacă n-aş iubi fiecare părticică a ta,
Care se potriveşte atât de bine între celelalte
Și creează un tot perfect.

Nu te-aş putea iubi dacă n-aş iubi
Gustul şi mirosul pielii tale
Și dacă nu mi-ar plăcea să le simt
Amestecându-se cu ale mele.

Şi nu, nu te-aş putea iubi
Dacă nu ţi-aş iubi gândurile şi visele,
Dacă n-aş iubi felul cum dormi
Și felul cum mergi, sau dacă n-aş iubi
Felul cum faci duş.

Sunt sigur că nu te-aş putea iubi
Dacă m-aş putea abţine să te sărut.

Iar dacă nu te-aş mai iubi,
Cel mai rău ar fi nu să te urăsc, ci să te uit.

Wednesday, December 7, 2011

Ea nu doarme

Există neliniște pe străzile amorțite ale Bucureștiului la această oră, când toți copiii au fost trimiși la culcare. Ea însă nu doarme. Cel puțin nu acum. Nu atât de devreme. Nu în noaptea asta. Ea nu mai e un copil.

E trecut de ora 1 și Arcul de triumf abia se vede prin ceața care plutește în valuri de stropi minusculi la luminile galbene ale stâlpilor.

Are cam 1m60, părul prins în coadă, blugi albaștri, decolorați, strânși pe picioare și pe fund și evazați, acoperindu-i pantofii cu toc.

De aceea merge încet, tacticos, un picior în fața celuilalt, atunci când se plimbă pe bordurile celor două trotuare ale bulevardului. Totuși, ea pare smulsă dintr-un cu totul alt film, cu mișcări ca de roboțel, dezechili-brându-se câteodată, dar revenindu-și repede. Pare o joacă, dar nu e.

Adesea, dinspre automobilele care gonesc pe bulevard, pe lângă ea, se aud strigăte sau fluierături sau claxoane. Însă nimeni nu opreşte.

În spate, peste geaca groasă închisă la culoare, cară un ghiozdan mic, negru. Cam ca acela pe care îl avea când era doar o fetiță și mama ei o trimitea la școală. Căra în el rechizite și cărți și poate chiar un sandviș și o stârnea mirosul de cerneală. Acum cară probabil prezervative, de mai multe feluri, un ruj și poate gumă de mestecat mentolată. Acum cară în el o poveste care nu are nevoie de un trecut.

Și totuși, un automobil oprește. Un Renault Clio. O mașină de familie. Ea se apleacă spre geamul deschis, scoțându-și căștile din urechi. Apoi intră pe bancheta din spate. Mașina merge încet cam 200 de metri, apoi oprește și ea coboară. Își vâră căștile la loc în urechi și se întoarce pe bordură încet, tacticos, un pas în fața celuilalt. E încă devreme.

Monday, November 28, 2011

O dimineață plictisitoare


Azi va purta sacoul și fusta crem, bluza gri, ceasul metalic subțire, pantofii cu toc – poate prea înalţi pentru o ocazie de acest gen.

Deși doar face introducerile, în această dimineață ea va străluci, ea va fi cea care va atrage privirile. Iar unele priviri vor zăbovi asupra picioarelor ei drepte, asupra gâtului, asupra liniei rotunjite a feței. Altele se vor opri asupra părului, pe care îi place să-l aibă îndreptat, asupra genelor încărcate, asupra mainilor si degetelor, asupra perlelor de la gât.

Își aranjează sacoul, apoi firul de la microfon, apoi își dă părul peste umăr. Zâmbește sălii, dar nu poate masca felul în care colțurile buzelor îi alunecă neintenționat înspre ceea ce pare a fi cel mai sincer semn de plictiseală.

Când coboară de pe scenă, ia loc lângă acest bărbat, venit din străinătate într-un internship. E singurul care i-a atras atenția în mod special, deși ar spune că nu e tocmai genul ei. Se gândește totuși cum ar fi dacă într-o zi ar invita-o în cafeneaua de la parterul clădirii de birouri unde lucrează. Apoi poate că ar invita-o la un restaurant. Ar conduce-o acasă și poate că ea l-ar invita înăuntru, în apartamentul în care s-a mutat acum câteva luni, după ce a fost promovată și în care se simte singură seara. Cu toate că și aici a apărut igrasie pe tavanul de la baie.

Acum, când e atât de aproape de el, se gândește că sunt mâinile lui albe cele care ar putea ține copiii pe care ea îi va naște – știe de mult că își dorește o fată și un băiat – și e tenul lui deschis cel pe care l-ar vedea în zilele negre, sau când vor sta la masă doar ei, când vor merge la supermarket, când se vor plictisi în weekenduri și când vor alege împreună vacanţe, culoarea camerelor, maşina. Ori poate că nu asta va fi ordinea exactă.

Acum urcă din nou pe scenă, își dă părul peste umăr cu un gest, și le mulțumește tuturor pentru că au suportat o dimineață plictisitoare.

Sunday, November 27, 2011

Roluri

Tu ai glumit
Eu am greșit

Tu ai stârnit
Eu am roșit

Tu te-ai întins
Eu am pretins

Tu ai tras
Eu am împins

Tu ai mișcat
Eu am privit

Tu ai deschis
Eu am intrat

Tu ai propus
Eu am glisat

Tu ai ochit
Eu am țintit

Tu te-ai ferit
Eu am zâmbit.

Tuesday, November 22, 2011

Doar aici


Plutește ceva insidios în aerul greu din această încăpere largă și înaltă, aproape cât un hangar. Ceva ce numai aici găsești. E ca un carnaval tăcut, sau ca o întâlnire secretă. Privirile sunt goale și totuși căutătoare, curioase. Nu poți să-i privești pe ceilalți decât în fugă. Sunt deodată prea multe fețe, prea multe scaune, prea multe șoapte, grimase, chicoteli, foșnet de haine. În aer se amestecă mirosul de țesătură veche, de trupuri și de parfumuri -- unele prea tari.

Ea îi scutură lui părul de la ceafă cu un gest tăiat din încheietură. E brunetă, cu părul scurt și are un zâmbet băiețesc care se adâncește departe în obraji.

Unii vin aici în grupuri. Alții vin singuri și se așează răzleți. Unii își iau de băut și de mâncat și atunci atmosfera se contaminează cu încă un miros, poate cel mai puternic: acela de popcorn.

De data asta e mult mai plin decât de obicei. Însă dacă reușești să-ți găsești repede un loc potrivit, ai timp să observi lucruri care în alte părți lipsesc complet. Lucruri simple, precum o napolitană, frunze uscate făcute teanc și ținute de o mână pe care stă un inel mare și vechi, pălării făcute de pălărier. Aici vezi oameni pe care altfel nu îi vezi deloc. Vezi costume mai noi sau mai ponosite, culori rare, mixturi ciudate, haine bourgeois cumpărate din second hand-uri de cartier. Aici vezi creștete grizonante. Uneori sunt linii și purici pe ecran. Sunt reprize de tuse sau horcăieli. Sunt oameni cu adevărat ciudați și oameni cu adevărat normali.

La un moment dat luminile se sting, pe rând, ecranul se aprinde, difuzoarele troznesc scurt și înfundat. Și, pentru o oră și un pic, dispar toți.

Sunday, November 20, 2011

Jocul

Acesta e un joc pe perechi,
Se joacă în câte doi.
Nici noi nu știm prea bine de ce.
Așa sunt regulile descoperite ieri,
Când stăteam încă netulburați
În grădina liniștită din spatele casei.
Păcat că de atunci lucrurile
au devenit de nerecunoscut...

Așadar, fiecare va trebui să-și aleagă
-- în urma unor analize îndelungi
sau, de ce nu, total întâmplător --
Cu cine să se joace
În următoarea jumătate de veac.
Pardon, de oră.

Dar atenție, căci timpul aici
Curge un pic altfel.
Nu vă luați după ceasul din perete,
Nu vă luați după soarele care intră pe geam,
Nu vă luați după liniștea sau zgomotele de afară,
Nu vă luați după impresii.
Încercați mai bine să vă concentrați
Asupra jocului.
E tot ce ne-a mai rămas.

Saturday, November 19, 2011

Timpul stă în fotografii


Gerti și Eugen Gerbert, într-una din cele câteva mii de fotografii

El poartă ochelari și e brunet, fruntea adusă ușor în față. Își șterge un zâmbet. Ea merge alături. Are cizme maronii până la genunchi și o eșarfă albă, ochi negri și părul lung. Incă nu se țin de mână. Ea râde ușor, așezându-și mai bine eșarfa, fără să îi schimbe însă deloc poziția. Are doar nevoie de un gest care să îi confirme că totul e în ordine.

Trec de mine și în față e pustiu pe o bucată bună de drum. Pe marginea străzii stau niște flori înfipte în două vaze în jurul unei tăblițe de marmură pe care stă lipită o fotografie color. Din ea zâmbesc două tinere. Florile sunt recente. Candelele sunt stinse. Sub fotografie scrie: Cristina Simona, 1986-2009.

Cineva încă nu a uitat. Cineva va uita.

Străzile sunt reci. Am fost să văd câteva filme din cadrul unui festival ce rulează la Cinema Scala. Una dintre proiecții se numea "The Photographer's Wife", despre un german pasionat de fotografie, care și-a umplut timpul și casa cu fotografii cu soția lui blondă, durdulie și cu sâni frumoși.

Sunt fotografii cu ea îmbrăcată, în lenjerie sau goală, pe pietre, în apă, în pădure, în baie, în pat, în rochie roșie, în halat, pe tocuri, desculță, serioasă, tristă, tânără, bătrână. Sunt mii de poze făcute în 40 de ani de căsnicie. El a murit. Ea are acum peste 70 de ani și o casă ticsită cu poze cu ea însăși făcute de un om care a dispărut pentru totdeauna. Se întreabă când a zburat tot acel timp și cum a înghițit, clipă cu clipă, fiecare moment pe care l-au trăit amândoi, fiecare vară, fiecare călătorie, fiecare poză.

Se uită pe fereastră, iar în stația de tramvai de dedesubt așteaptă o femeie în roșu. Ea crede că orice femeie în roșu e ușor de remarcat. Așa că desface șifonierul mare și plin ochi și arată câteva rochii de-ale ei. "Incă le am". Scoate una și o îmbracă și pozează în fața camerei regizorului exact ca în fața aparatului foto al bărbatului ei, cu o mână pe șold și a doua negăsindu-și un loc clar. Un picior în fața celuilalt. Probează un zâmbet.

Saturday, November 12, 2011

Putere

Încep să cred că sunt mai puternic
Decât Dumnezeu.
El spunea să fie așa și pe dincolo
Și era.
Spunea, de exemplu, să fie lumină
Spunea să fie început
Spunea să fie ordine
Și era.

În schimb, eu nu trebuie decât
Să mă gândesc
La diverse lucruri
Că deja și încep să apară.
Lucruri cum ar fi
Întunericul,
Frica,
Îndoiala,
Devin imediat cât se poate de adevărate.
Apoi trebuie tot eu
Să găsesc o soluție să
Repar toate aceste fisuri.
Măcar de-ar funcționa din nou
Dacă doar m-aș gândi - cum spun unii.

Mă mulțumesc însă cu faptul
Că nici opera mea, nici a Lui
Nu sunt perfecte.
Ia te uită afară, pe geam:
Cât haos
Cât întuneric
Și cât sfârșit.

Saturday, November 5, 2011

Reglaj

Am trecut de mult de finiș
Dar eu încă alerg
Contra vântului
Și nu aud nimic altceva
Decât respirația mea regulată,
Undeva înăuntru, umflându-mi pieptul,
Și inima bătându-mi tare, dar sacadat;
Sigur.

Sunt amândouă reglate corespunzător
În luni întregi de pregătire
A angrenajului intern,
Care astfel se încăpățânează mai ușor
Să creadă că în afară de iubire
Mai e bun și la altceva.

Sunday, October 30, 2011

Enciclopedie

Nu prea înțeleg ce spune
Zâmbetul tău
Când ia toate aceste forme
Mai ușor sau mai greu de descifrat.

Ca să fie înțeles corect
Ar trebui să aibă atașată tot timpul
O enciclopedie groasă,
Ilustrată frumos și actualizată constant,
Plină de explicații, și definiții, și note de subsol
Pentru fiecare încrețitură a buzelor
Pentru fiecare cută de pe obraji
Pentru fiecare cuvânt nenăscut
Si, mai ales, pentru fiecare zâmbet care,
De fapt, nu este zâmbet.

Sunday, October 23, 2011

Haine

Când se lasă seara, hainele mele
Pe care uneori le port direct peste suflet,
Se strecoară afară din dulap
Și se combină cum pot mai bine
-- unele după culori, altele după stare.
Se hotărăsc greu între ele
Care să-și facă curaj să iasă-n față.
Se gândesc că eu sunt cam pretențios.
Apoi, mă pomenesc dintr-odată strigat:
- Să mergem! zic ele, cu energie,
Zâmbind dintr-un guler.
- E timpul perfect pentru un ultim zbor,
Pentru aer curat
Sau măcar pentru străzile necirculate.

Eu nu prea am timp de jocurile lor,
Așa că la-nceput nici nu le bag în seamă.
Mă gândesc că o să treacă și seara asta.

Hainele,
Pe care uneori le port direct peste suflet,
Sunt un pic încurcate la-nceput.
Așa că se-apucă să-mi facă un ceai
sau o ciocolată caldă.
Cotrobăie prin cutii
După culori, gume, foi, jucării,
Destrămându-se de râs.
Mai dau și peste câte o amintire
Și atunci se face liniște. Șușotesc
între ele, dând din mâneci nemulțumite.

Eu -- care în tot timpul ăsta stau și le privesc --
Sunt prea obosit pentru un ultim zbor, pentru aer curat,
Iar de străzi necirculate încă mi-e teamă.
De-aia zic: du-te tu, suflete, cu ele. Ia-o înainte.
Poate vă prind și eu din urmă
Mai încolo.

Monday, October 17, 2011

Neschimbat

Când mă uit la tine
Și ești neatentă,
Ajung să mă întreb
Cum erai când erai mică...

Îmi fac tot felul de scenarii.
Mă gândesc, de exemplu,
La cum ai început, la un moment dat, să mergi
Și cât de mici erau tălpile tale.

Sau mă gândesc la vocea ta de atunci;
La ochii care văzuseră atât de puține lucruri
La buzele care încă știau
Să se arcuiască într-un zâmbet complet.

Mă gândesc cum, încet-încet, în tine,
Ca într-o cutiuță cu capacul întredeschis,
Au început să se furișeze
Primele întrebări,
Primele frici,
Primele bătăi de inimă grăbite.

Și mă-ntreb cum ești când plângi
Și cum ești când alergi,
Într-o cămașă de noapte scurtă,
Prin vise, întoarsă pe-o parte.

Mă-ntreb ce drumuri
Începute demult, în joacă,
Te-au purtat spre acest aici și acum

Unde eu sunt, ca și tine,
- dacă te-ai uita mai atentă -
Aproape neschimbat.

Tuesday, October 11, 2011

Sfârșitul lumii

Dacă ne-am înșira
Gândurile și sufletele pe gheme
Din ce în ce mai mari
Și într-o zi s-ar destrăma,
Acela ar trebui să fie, fără îndoială,
Sfârșitul lumii.

Tuesday, October 4, 2011

Curaj

Azi -- pentru că e o zi importantă --
M-am trezit foarte devreme.
Nu era nimeni afară,
Numai o ceață fină și un soare
Ce-și trimitea razele în fâșii, pe patul meu,
Unde sta, despachetat cu grijă,
Curajul.

Eram încă adormit,
Așa că m-am spălat pe dinți neîndemânatic,
Și m-am lovit în gingie.
„Ăsta e semn bun”, mi-am zis,
Și nu am băgat de seamă.

Mi-am luat pe mine pantalonii colorați,
cămașa în carouri și haina de toamnă
-- pentru că acolo unde
vreau să mergem va fi frig și străin --
și am ieșit din casă nerăbdător,
Dar cu o senzație vagă, înăuntrul meu,
Că poate am uitat ceva...

Drumul spre tine a fost cam lung,
Oamenii în autobuz puțini și triști.
Soarele a intrat și el de tot în nori.
Amintiri veneau și treceau
În timp ce priveam pe geam.
Și mă tot gândeam că poate am uitat ceva...

Tu încă dormeai, când am ajuns,
Și nu știai ce plănuisem toată noaptea.
Așa că te-am trezit ușor.
Picioarele ți s-au jucat încet sub pătură,
Ochii întredeschiși m-au privit nedumeriți.
Apoi, zâmbind, te-ai întors
Și mi-ai șoptit să vin lângă tine.

Mă tot întreb, însă...
Dacă nu e ceva ce-am uitat.

Monday, September 26, 2011

Bulevardul

Deși e abia la jumătate săptămâna,
Azi m-am trezit târziu
Și m-am dus
Direct la marele bulevard
Ca să arunc castane sub mașini:
Un obicei mai vechi.

Pe bulevard,
Fiecare are traseul său,
De cele mai multe ori
Prestabilit și clar delimitat
De linii continue sau întrerupte,
Pe care nu prea e bine să calci.
Păcat că unele semne
S-au cam șters
Și, din când în când,
Mai au loc accidente.
Cei de la primărie
Vin însă și strâng repede
Resturile de suflet,
De amintiri,
De istorie.
În orice caz, ei
– cei care trec în general pe aici –
Se grăbesc și nu prea observă
Ce se întâmplă în jur.
De-aia nici nu mai vezi oameni
Ciocnindu-se în câte o poveste frumoasă.
Aici, ciocnirile
Sunt mai degrabă fatale.

Așa că eu îmi găsesc
Un loc mai ferit
Și încep să arunc
Cu câte o castană,
Așteptând să fie turtită
De vreo roată mai ageră.
E un joc de noroc
Fără miză și de aceea,
La un moment dat,
O iau înapoi spre casă,
Vag nemulțumit.

Oricum mâine mă voi trezi devreme
Și, grăbit, voi ieși
Pe marele bulevard și eu.

Friday, September 16, 2011

Diferiți

Suntem atât de diferiți încât, statistic vorbind,
– dacă ar fi să analizăm după-amiezele,
jucăriile și scrisul de mână ale fiecăruia –
Ar fi fost aproape imposibil să ne observăm
Unul pe altul, vreodată.

Știi, ca atunci când observi
Doar lucrurile pe care le cauți.
Pentru că, inconștient, doar după ele te uiți.

Sau ca atunci când îți place
Doar ceea ce știi că-ți place.
Ignori maldăre întregi de haine, clădiri, oameni;
Jumătate din lume - dacă nu cumva
și mai mult - o pitești singur de tine însuți
Fără măcar să știi.

Atâta doar că mai vine câte o zi
Când ești mai obosit, sau distrat,
Mergi cu ochii după te miri ce
Și se întâmplă să te împiedici de câte o piatră,
De câte un detaliu,
De câte cineva.

Așa m-am împiedicat și eu de tine.
Nici nu mai știu ce căutam când s-a-ntâmplat...

Wednesday, August 10, 2011

Construindu-te

Stau și mă întreb
Cât oi fi umblat și ce cărămizi ai cărat
– neglijându-ți fără milă oja roșie
Atent aplicată mai ales pe degetele mici –
Până când ai reușit să te construiești
Cu totul
Bucățică cu bucățică,
Zâmbet cu zâmbet,
Mister cu mister.
Ca într-un final
Să te găsesc eu în această formă finisată
Și să mă bucur de fiecare amănunt
Ca de ceva absolut evident.
Ca de un zbor de aripi
Fără să văd căderile din spatele zborului,
Tristețile din spatele zâmbetului,
Neliniștile din spatele misterului.
Nu e așa că e aproape nedrept de frumos?