Oameni trec înfrigurați în susul și-n josul străzii pavate, aruncând priviri scurte către pancartele acestui om. Stau prinse cu agrafe de hârtie de sfoara care leagă cei doi stâlpi din centrul vechi al Bucureștiului precum niște rufe puse la uscat. Sunt patru foi mari albe pe care el a scris în albastru, roșu și negru.
Din mers, poți ușor distinge cuvinte precum: foame, credință, grevă, pentru că sunt scrise mai mare sau îngroșat. Dar nimeni nu se oprește ca să citească și cuvintele mici. Sau printre rânduri.
Alexandru Tudorel nu s-a gândit la multe lucruri de-a lungul celor 50 de ani ai săi. Când era mic nu s-a gândit că va fi șofer. Când era la liceu nu s-a gândit că va avea doi copii. Mai ales, nu s-a gândit niciodată că acum, la jumătatea vieții, va rămâne fără slujbă, va face greva foamei și va tremura la final de noiembrie pe străzile pavate și mirosind a cornuri franțuzești din centrul istoric pentru a reuși să obțină un act de proprietate fără să dea șpagă. Și nu s-a gândit niciodată că va număra zilele – acum patru la număr – până la vinerea când, spune el, își va da foc.
În fiecare zi, Tudorel își ia vechiul fes tărcat, gri cu negru, haina de iarnă kaki cu glugă, pantalonii kaki și pantofii negri și iese pe ușă. E aproape o lună de când vine aici, privind pereții BNR și ai Autorității Naționale pentru Cetățenie – unde spune că prefectul, cu care vrea să vorbească, are mereu treabă. Își ține mâinile amorțite de frig în buzunarele hainei, în timp ce se plimbă neliniștit în jurul celor patru pancarte ale sale.
De ce stă aici? Așa cum ar spune unii – are un vis. Vrea să obțină de la prefectură un titlu de proprietate. Iar apoi o autorizație de construcție. Iar după aceea vrea să-și construiască o mică fermă la țară, pentru soția lui și cei doi fii: unul dintre ei șofer, al doilea student la facultatea de drept.
Deocamdată însă e prins în acest loc. Își ține servieta ticsită de acte într-un ghiveci mare din ciment în care cresc boscheți și se gândește că nu mai e mult până vineri.
