Sfârşitul e aproape, ştiu.
Drumul pavat coteşte lin,
apoi coboară brusc
şi se transformă în trepte vechi, de lemn,
care urcă spre locul meu.
Însă camera mea e ciudată,
nu are nicio uşă.
Dacă vrei să pătrunzi,
trebuie să inventezi tu o intrare.
Apoi, când vei intra,
cel mai probabil îţi vor plăcea la nebunie
ferestrele mari cu draperii grena
şi lumina moale care pătrunde seara,
căzând în dungi pe covorul gros.
Îţi vei dori să mergi desculţă prin jur,
poate chiar dezbrăcată de tot,
iar eu să te privesc fermecat din fotoliul verde,
prefăcându-mă că citesc o carte bună.
Vei dori să-ţi spun o poveste
inventată de mine
şi să adormim amândoi.
Însă acestea sunt doar gânduri.
De fapt, sunt un om destul de singur.
Zilele se scurg repede
şi seamănă între ele.
Nu am flori la geam,
pentru că nu ar avea cine să le ude
şi în ultimul timp nu am scris
decât rânduri fără sens.
În schimb, cresc un păianjen trist
în colţul din dreapta geamului
şi citesc reviste vechi.
Vecinii de vizavi fac dragoste
cu draperiile netrase,
iar mobila de la mine din cameră
trozneşte noaptea.
Sfârşitul e aproape, ştiu,
se va termina curând.
Mi-aş dori să vii la mine
şi să găseşti uşa către camera mea.
Mai repede.
Cât mai repede...
