O zi. Te trezeşti. Vezi. Guşti. Pleci. Dacă nu plouă, străzile sunt aproape întotdeauna aglomerate.
Străzile sunt ca un ecran de cinema. Şi pe el rulează mereu acelaşi film. O zi este, poate, cel mai trist film şi suntem mai nepăsători faţă de el decât faţă de oricare altul. Este filmul în care avem impresia că vedem mereu aceiaşi oameni care se grăbesc, aceiaşi oameni care mănâncă, aceiaşi care se împiedică, care aleargă dupa autobuz, care râd... care există. Este filmul în care suntem şi noi actori.
Azi mergeam cu autobuzul şi am fost martor la un spectacol pe care de obicei, instinctual cred, îl ignor. Am privit oamenii pe care, în mod normal, îi văd şi uit aproape instantaneu.
Un om în vârstă abia se putea urca şi da jos din autobuz; dintr-o maşină cobora o fată bandajată la ochi; o femeie plângea pe treptele unei clădiri pustii. Niște studenţi vorbeau despre "cum să facă ceva fun"; un bebeluș învăţa, într-un părculeţ, să meargă; doi surdo-muţi vorbeau prin semne şi râdeau. Am fost foarte tăcut câteva ore, amintindu-mi "filmuleţul". pentru ca mă gândeam la această discrepanță între poveștile lor. Mă gândeam la suferințele unora. Dar apoi am dat peste vorbele lui Jim Rhon, care mi-au plăcut foarte mult: "Unii spun că viaţa e o dramă, însă eu cred că viaţa e unică...".
