Ore fixe

În fiecare zi, la ora 5, șuieră un tren în gară.
Îl aud în diminețile care mă prind încă treaz.

Apoi, la 7 și un pic
-- cu excepția dimineților de mai sus, firește --
sună ceasul, cu inima lui metalică,
gata să-i sară din piept.
El numără timpul cu zimții perfecți
Ai rotițelor sale tăioase.
Eu, cu marginile rotunjite și imperfecte
Ale inimii desenate de tine cu creionul
La sfârșitul caietului de matematică de clasa a 7-a.

Să știi că e foarte bună dulceața
din cireșul alb tăiat acum trei ani.

Ori, unde rămăsesem?
Timpul trece destul de repede,
Și, zilnic, zeci de oameni
Se plimbă printre orele mele,
Ca printr-un supermarket.
Culeg ce au nevoie de pe rafturi
-- ba din când în când mai găsesc și credințe expirate --
Și merg mai departe.
Pe mulți îi uit repede,
Dar nici pentru ei, nici pentru mine,
nu e nicio tragedie.

Oricum, orele astea trec destul de repede
Și eu ajung, inevitabil,
De unde am plecat.

Dacă acum e oră fixă, asta ce înseamnă?

Siguranțe

Nu știu ce fac, că mi se tot ard siguranțele.
Ori, de ce se ia lumina?
Mă gândesc că poate le-am pus invers.
Da, siguranțele, poate le-am schimbat locul.
Știi cum: siguranța că totul e bine
Se află în locul siguranței că nimic nu contează.
Mă rog.
Sau poate le-am conectat din greșeală la suflet
Și când am eu o zi mai proastă
se întunecă și în casă.
Ca să nu-ți mai zic cum filează lampa seara,
Nu pot să fac aproape nimic.
În ultima vreme însă mă tot uit pe geam
Fiindcă am început să bănuiesc cu stupoare
Că și soarele are siguranțele lui și, cumva,
Eu reușesc să ajung câteodată și la ele.
Mă liniștește totuși că tu, cu zâmbetul tău electrizant,
Funcționezi pe bază de cu totul altceva.