Wednesday, April 2, 2014

Ceasuri

Bag de seamă că ceasul meu
arată alt timp decât al tău.
Altfel, nu-mi explic de unde toate aceste
potriviri și nepotriviri
îmbinate meticulos la un loc.

Parcă ne iubim în fuse orare diferite.
Când tu deschizi fereastra, de dimineață,
ca să întâmpini soarele,
eu tocmai trag obloanele de seară.

O fi de la faptul că ceasul tău
ticăie în buzunarul de la piept,
în timp ce eu l-am pus pe al meu la mână.
Sau e invers?

Ai dreptate, o facem cu rândul.

Cu toate acestea,
de fiecare dată când ne vedem,
cele două ceasuri se acordează singure.
ca niște instrumente muzicale magice,
care se pregătesc de un duet.

Aritmetica timpului e tare ciudată.
Ora zece și cu ora doisprezece fac zece.
Un ticăit de ceas cu un alt ticăit de ceas
fac tot unul.
E ca și cum am putea rescrie istoria
până ne-ar ieși în sfârșit bine.
Știu, nu există bine.
Lucrurile sunt...
așa cum sunt.

Voiam să-ți spun...
De la o vreme, nu mai cred în întâmplări.
Or, la ce mă gândeam în seara aceea
când ne-am zis prima dată
la revedere?

Să știi că eu chiar îmi doresc
să merg la un ceasornicar.
Poate e de la vreun arc rigidizat.
de la vreo rotiță ruptă în
primăvara trecută.

La o adică, aș putea renunța de tot la ceas.
Îmi construiesc eu unul
care să depindă numai de soare
și să arate mereu
ora potrivită.

Mai nou,
când mă uit la ceas la ore fixe,
mă surprind repetând,
în gând:
ce întâmplare că ne cunoaștem...