Nisip între degete

Îmi zboară gândurile departe...
Se pierd în zare,
în depărtare,
înspre gândurile tale,
se joacă un pic împreună
şi zboară iară,
spre părul tău cu miros de seară,
de vară,
de câmp şi de cicoare...
Şi aflu,
zâmbind,
că ai incă nisip
între degetele
de la picioare.

Lumea e simplă

Sigur că lumea e complexă. Ieşi un pic până afară, în stradă şi mergi chiar într-o intersecţie centrală, unde maşinile nu încetează să treacă aproape niciodată. Sunt sigur că vezi oamenii cum mișună, cum caută, cum fug, de ei atârnând gânduri, frici, idei, întrebări.

Sigur că lumea e complicată. Uită-te la blocuri, sau coboară la metrou. Uită-te la stâlpii de curent. Deschide o carte sau chiar şi un caiet de mâzgălituri. Sau mai bine deschide 1.000. Toate diferă, toate sunt altfel.

Şi totuşi, lumea e doar atât: lume.

E doar o intersecţie, sunt doar blocuri şi doar nişte caiete de mâzgălituri, sunt doar cuvinte... Ca să-nţelegi lumea, găseşte o piatră şi sparge-o. Are nişte culori ciudate şi o textură extraordinară. Atinge-o şi simte-i cu degetele nervurile create de timp şi de frământările materiei. Aşa e şi lumea. Procesul prin care a trecut piatra este acelaşi cu cel prin care a trecut lumea.

De fapt, lumea e simplă. Noi suntem cei care ne ambiţionăm să o complicăm, să o mărim, să o transformăm în altceva decât este.

Fiecare îşi reprezintă lumea în felul lui. Pentru fiecare există aceeaşi lume, dar totuşi alta, mai mult sau mai puţin complexă, mai mult sau mai puţin bună, mai mult sau mai puţin transformabilă.

De fiecare dată când lumea e prea complicată, eu o desfac cu mintea şi o schiţez cu un creion care ajunge să fie din ce în ce mai bont. O re-construiesc din cuvinte şi apoi tai multe dintre ele, ca să rămână esenţialul. Apoi o clădesc înapoi, simplă. Lumea sunt eu. Lumea eşti tu. Ce uremază?

Trecere

Trece timpul prin timp
și se cerne spaţiu
prin ceasul ce ticăie
inegal.
Curg cuvinte
prin geamuri crăpate în joacă
Topind clipe neîncepute
sau neterminate.

Mi se pare,
ca şi ţie, de altfel,
că trăim un demult.
Că se fac clipele un fel de vânt
şi rup frunze în zborul lor nebunesc
şi iau vara cu ele şi departe o duc!

Mi-e frică acum,
şi într-un inevitabil avânt
îţi iau mâna-ntr-a mea
şi mă unesc cu timpul,
ca să-mi dau seama
că eternă
este numai trecerea.

după-amiază de vară

Vine din când în când câte o zi mai liniştită, când e soare şi călduţ şi când nu am chef de nimic. Şi în nimicul care mă înconjoară, apuc la un moment dat o carte veche, cu nişte coperte uşor şterse, cu desene tipice altor vremuri şi care îmi par ciudate, pentru că regăsesc în ele ceva ascuns şi totuşi cunoscut. Îmi imprimă o stare pe care nu prea o pot descrie.

Apoi deschid cartea şi încep să răsfoiesc paginile îngălbenite (cu imperfecţiuni ca nişte bucăţele de lemn), care adesea sunt lipite prost, încât nu pot să citesc întregi cuvintele dinspre cotor. La un moment dat mă hotărăsc să văd ce se ascunde în spatele copertelor. Mă opresc asupra unei pagini, deschizând la întâmplare şi încep să citesc, trezindu-mă mai apoi, după ce se vor fi scurs minute bune, că îmi place. Că în liniştea şi căldura care par acum să dureze o eternitate aş vrea să cunosc oamenii din carte, trenurile cu care au călătorit, casele în care au stat, nopţile pe care nu le-au dormit, sentimentele pe care le-au exprimat sau ascuns. Îi urăsc sau iubesc şi uneori, după ce termin de citit o cate, îmi pare rău că mă despart de anumite personaje...

De ce vine din când în când o astfel de zi, în care se amestecă bucurie cu tristeţe şi cu încă ceva, aproape inefabil, când totul pare că nu se va termina niciodată?

Vis rotund

Somnul se pitise în ea
şi aşa,
adâncă şi strânsă ca un copil
dormea.
Iar pleoapele ei striveau către colţuri
mici lacrimi de vise.
... neştiute şi neatinse.
Şi-o geană curbată de dulcele somnului
uneşte o zare cu cealaltă.
Şi-ntre ele,
între zări şi stele,
mi-nchide un gând.
... neştiut şi neatins:
vreau s-adorm adânc şi strâns ca un copil
şi să visăm amândoi
acelaşi vis.

mâine e doar o prelungire a unui posibil astăzi

Mă uimeşte uneori modul în care lucruri dispersate în timp şi spaţiu, lucruri care nu se leagă şi care par a nu avea niciun sens concret, ajung -- la un moment dat -- să se întrepătrundă. Şi, în şirul evenimentelor care curg de la o clipă sau zi la alta, e interesant cum se potrivesc uneori precum piesele unice ale unui puzzle şi cum alcătuiesc un tot.

Am descoperit că fiecare lucru îşi are locul lui şi nimic din lumea asta nu e fără rost. Mai devreme sau mai târziu, întrebarea de ce s-a întâmplat asta? îşi găseşte răspuns. Important e să ştii cât şi când să aştepţi. Adesea însă, lucrurile capătă sens cam târziu...

Sunt uimit de felul cum se aşază lucrurile câteodată. Cum ceea ce fac azi îşi găseşte un rost mâine sau peste ani. În ce măsură suntem liberi să ne construim scările pe care urcăm şi coborâm? Când nici măcar nu știm către ce duc.

Firavi

Atât de firavi
noi suntem!
Atât de firavi...
Simpli crepusculi.
Mă tem să n-acoperi
soarele searbăd
şi să moară lumina.
Şi,odată cu el,
și eu...
Şi ea...

Hău

Ce idee!
Şi mă simt aşa pierdut...
Fug încotro apuc,
dar e beznă,
e întuneric şi mă sperii!
Cad în prăpastia
ce se cască deasupră-mi
şi-abia mă ţin
de smocuri de iarbă uscate,
atras de golul etern al cerului,
în care plutesc
stele moarte,
aştri uitaţi de timp şi lumină
şi-o gaură neagră
pare-a-mi fura,
în nesfârşire,
speranţa.

Atât de târziu... sau devreme

E aproape ora 4:00 dimineaţa. Sau noaptea... Nu ştiu cui aparaţine acest moment mai mult.

Nu ştiu în ce colţuri de case se ascund alte gânduri. Cine mai aude lătratul îndepărtat al câinilor? Sau zgomotele rare şi înfundate ale maşinilor ce trec răzleţ pe strada din apropiere, crăpând pentru un moment, liniştea profundă dar fragilă a nopţii.

Cel mai pregnant se aude ticăitul sacadat al ceasului albastru, de birou, în contrast cu liniştea sufletului de lângă mine. O linişte care pare ruptă din noaptea de afară, întreruptă din când în când de sunetul mătăsos al picioarelor goale, care se mişcă unul peste celălalt, într-o unduire somnoroasă a trupului.

Încerc un sentiment ciudat de aparentă singurătate, privind în golul adânc al întunericului. Şi pentru că e doar aparentă, mă cufund în mirosul dulce al acestui suflet, trezind un foşnet scurt de cearșaf şi un zâmbet.

E atât de târziu pentru ieri... şi atât de devreme pentru azi...