Vine din când în când câte o zi mai liniştită, când e soare şi călduţ şi când nu am chef de nimic. Şi în nimicul care mă înconjoară, apuc la un moment dat o carte veche, cu nişte coperte uşor şterse, cu desene tipice altor vremuri şi care îmi par ciudate, pentru că regăsesc în ele ceva ascuns şi totuşi cunoscut. Îmi imprimă o stare pe care nu prea o pot descrie.
Apoi deschid cartea şi încep să răsfoiesc paginile îngălbenite (cu imperfecţiuni ca nişte bucăţele de lemn), care adesea sunt lipite prost, încât nu pot să citesc întregi cuvintele dinspre cotor. La un moment dat mă hotărăsc să văd ce se ascunde în spatele copertelor. Mă opresc asupra unei pagini, deschizând la întâmplare şi încep să citesc, trezindu-mă mai apoi, după ce se vor fi scurs minute bune, că îmi place. Că în liniştea şi căldura care par acum să dureze o eternitate aş vrea să cunosc oamenii din carte, trenurile cu care au călătorit, casele în care au stat, nopţile pe care nu le-au dormit, sentimentele pe care le-au exprimat sau ascuns. Îi urăsc sau iubesc şi uneori, după ce termin de citit o cate, îmi pare rău că mă despart de anumite personaje...
De ce vine din când în când o astfel de zi, în care se amestecă bucurie cu tristeţe şi cu încă ceva, aproape inefabil, când totul pare că nu se va termina niciodată?
No comments:
Post a Comment