Bulevardul

Deși e abia la jumătate săptămâna,
Azi m-am trezit târziu
Și m-am dus
Direct la marele bulevard
Ca să arunc castane sub mașini:
Un obicei mai vechi.

Pe bulevard,
Fiecare are traseul său,
De cele mai multe ori
Prestabilit și clar delimitat
De linii continue sau întrerupte,
Pe care nu prea e bine să calci.
Păcat că unele semne
S-au cam șters
Și, din când în când,
Mai au loc accidente.
Cei de la primărie
Vin însă și strâng repede
Resturile de suflet,
De amintiri,
De istorie.
În orice caz, ei
– cei care trec în general pe aici –
Se grăbesc și nu prea observă
Ce se întâmplă în jur.
De-aia nici nu mai vezi oameni
Ciocnindu-se în câte o poveste frumoasă.
Aici, ciocnirile
Sunt mai degrabă fatale.

Așa că eu îmi găsesc
Un loc mai ferit
Și încep să arunc
Cu câte o castană,
Așteptând să fie turtită
De vreo roată mai ageră.
E un joc de noroc
Fără miză și de aceea,
La un moment dat,
O iau înapoi spre casă,
Vag nemulțumit.

Oricum mâine mă voi trezi devreme
Și, grăbit, voi ieși
Pe marele bulevard și eu.

Diferiți

Suntem atât de diferiți încât, statistic vorbind,
– dacă ar fi să analizăm după-amiezele,
jucăriile și scrisul de mână ale fiecăruia –
Ar fi fost aproape imposibil să ne observăm
Unul pe altul, vreodată.

Știi, ca atunci când observi
Doar lucrurile pe care le cauți.
Pentru că, inconștient, doar după ele te uiți.

Sau ca atunci când îți place
Doar ceea ce știi că-ți place.
Ignori maldăre întregi de haine, clădiri, oameni;
Jumătate din lume - dacă nu cumva
și mai mult - o pitești singur de tine însuți
Fără măcar să știi.

Atâta doar că mai vine câte o zi
Când ești mai obosit, sau distrat,
Mergi cu ochii după te miri ce
Și se întâmplă să te împiedici de câte o piatră,
De câte un detaliu,
De câte cineva.

Așa m-am împiedicat și eu de tine.
Nici nu mai știu ce căutam când s-a-ntâmplat...