Termosul tău
bleumarin închis,
cu închizătoarea lui argintie
– atât de fermă
în propria-i misiune
de păstrare
a fluidelor vitale –
iese uneori din dulap,
și-mi face semn
să mă uit
la el
în lumină.
Vrea să-mi arate,
în corpul său lucios,
reflecția
propriei mele fețe.
Cea care păstrează și ea
bine de tot, în spate,
o mulțime de momente
încheiate prost,
o mulțime de
seri încheiate prea târziu
și, în general,
o mulțime de încheieri
neîncheiate,
sau poate chiar
descheiate de-a binelea…
Precum nasturele de sus
de la cămașa mea,
pe care-l desfaci tu,
cu un zâmbet,
când vrei să fiu
mai relaxat
cu toată
viața
dinaintea mea.
Aș vrea, uneori,
să deschei
mai degrabă
capacul termosului
bleumarin închis,
și să vâri înăuntrul lui
toate aceste lucruri care
trec prin viața mea
și lasă urme.
Ba nu, stai!
Hai să rescriem,
am o idee mai bună.
Cred că am putea
să încercăm
să te punem pe tine
în termosul
bleumarin închis,
și să devii astfel
tu
lichidul meu vital.
Dar... adevărul e
că nici nu e nevoie.
De ceva vreme, deja,
tu-mi umbli prin viață
ca sângele prin vene,
sau ca un pârâiaș de munte,
printre șisturile cristaline
(pe-asta am pus-o mai mult
pentru că-mi place cum sună)
care susură printre pietre.
Cum nu susură? Ba da, susură.
Doar că nu-l auzi tu, acum,
cum nici porii mei nu-i auzi
susurând
când mă atingi
pe mână
cu mâna ta
și în ochi
cu o privire.
