Nu știu cum naiba am făcut
că nici n-am început bine
și am cam încurcat eprubetele...
Niște substanță neomogenizată
– cea mai periculoasă, aș zice –
mi-a ajuns direct la valva mitrală.
(sigur știi la ce mă refer,
doar ne-nvârtim
prin laboratorul ăsta
de ceva ani, deja...).
Precaut din fire,
am zămislit în grabă un aliaj
din câteva minereuri dure
de prin tabelul lui Mendeleev,
– Fe, Cu, Al,
am pus ce am nimerit
mai repede –
ca să-mi acopăr inima,
doar-doar o rămâne-ntreagă
orice experimente am mai fi derulat
ulterior.
Păcat că acum, dedesubtul acestui scut,
nu prea mai pătrunde nimic.
Nici greieri,
nici lune,
nici sunet de valuri,
nici colțul ierbii, ori vreun colț
de zâmbet.
Ba și când te așezi tu
cu capul pe pieptul meu
sună ușor a gol,
ca ligheanul cel vechi,
din aluminiu,
în care mă punea bunica
să curăț mazăre, vara, în curte.
Așa că
hai să-ncercăm împreună
să desfacem
această platoșă metaliferă,
cu o daltă, ceva.
Sau mai bine cu unghiile
(ale tale par chiar potrivite,
că sunt date cu ojă roșie).
Ori, și mai bine, hai să desenăm
pe pieptul meu o ureche
și să încercăm,
cu vreun cuvânt rostit de tine,
să crăpăm ușa acestui buncăr interior.
Tot mai cred
că ești singura
(ca o substanță-minune)
care mai poate desface
niturile astea ruginite.
Iar eu, imediat dupa aceea,
o să dau fuga
să adaug în tabelul lui Mendeleev
cel mai important element:
Tu.
