Până la tine

Îmi aduc
destul de bine
aminte de mine.
Eram un fel de an
fără anotimpuri,
sau un fel de
mare fără valuri.
Cred că arătam
exact ca un om
pentru care
lumea a devenit
previzibilă
şi pentru care
diferenţa dintre azi şi mâine
sunt doar secundele
şi orele schimbate.
Nu mai credeam
că cineva aşa frumos ca tine
încă mai există.
Ba nu,
de fapt,
mai avem o speranţă mică,
pusă bine de tot la presat,
într-un caiet de engleză
al mamei
de când era studentă.
Am gasit
speranţa
vara trecută,
la un moment dat,
când căutam o carte bună
și fix atunci m-ai sunat tu
să ieșim
în Herăstrău.

Căutare

Astăzi am desenat
un zâmbet
pe un rest de foaie
şi m-am plimbat cu el în mână
pe străzi,
căutând pe cineva
pe a cărei faţă
să se potrivească.
Străzile erau pavate şi lungi,
casele păreau pustii.
Oamenii treceau
fără să mă vadă.
La un moment dat,
chiar a început să plouă
şi m-am trezit alergând, departe.
Mirosea a ud,
iar împrejur nu mai era nimeni.
Am luat-o uşor pe alte străduţe
cu alte case
şi alte poveşti.
Un şotron se topea
sub stropii călduţi.
Apoi, mult mai târziu,
când am ajuns acasă
şi mi-ai deschis ușa,
mi-am dat seama că zâmbetul
ţi se potrivea
chiar ţie.

Arată-mi

Arată-mi
cum să mă joc.
Ia-mi mânile
şi arată-mi mişcările!
Învaţă-mă regulile.
Condu-mă cu mâinile tale,
care în două secunde
mă urcă şi mă coboară
din vârful unei stânci
până în locul obscur şi adânc
de unde pornesc
apele acestor meleaguri.
De ce aş vrea să explic lucruri?
Mi-e atât de uşor
să le iau aşa cum sunt!
De ce aş lupta,
când e atât de simplu să accept?
De ce aş spune nu,
când e atât de bine
să spun da?