Showing posts with label frunze. Show all posts
Showing posts with label frunze. Show all posts

Saturday, December 26, 2009

Străzi

Către ce duc străzile acestea lungi şi goale
şi pline de frunze, căzute unele peste celelalte,
ce par să acopere totul?
Către ce mă duc, încet, tăcute, mai singure chiar decât mine?

Nu vreau soare astăzi, îmi sunt de ajuns norii.
Nu vreau o cameră caldă, îmi plac străzile goale şi pustii,
pentru că pe mine mă umplu pe dinăuntru.

E un soi de complementaritate ciudată
- aceea între sufletul meu şi străzi -,
pe care au creat-o timpul, cred,
şi mâinile pe care le-am cunoscut până acum,
cu degete atât de frumoase,
şi pietrele de pavaj imperfecte,
tăiate neatent, de noi, cu câte un gând mai ascuţit.

Thursday, May 22, 2008

Până la tine

Îmi aduc
destul de bine
aminte de mine.
Eram un fel de an
fără anotimpuri,
sau un fel de
mare fără valuri.
Cred că arătam
exact ca un om
pentru care
lumea a devenit
previzibilă
şi pentru care
diferenţa dintre azi şi mâine
sunt doar secundele
şi orele schimbate.
Nu mai credeam
că cineva aşa frumos ca tine
încă mai există.
Ba nu,
de fapt,
mai avem o speranţă mică,
pusă bine de tot la presat,
într-un caiet de engleză
al mamei
de când era studentă.
Am gasit
speranţa
vara trecută,
la un moment dat,
când căutam o carte bună
și fix atunci m-ai sunat tu
să ieșim
în Herăstrău.

Sunday, November 18, 2007

Idei uscate

A venit toamna.
Frunzele s-au prăbuşit
de mult pe jos,
făcând găuri în asfaltul timpului,
mai mari sau mai mici,
în funcţie de imaginaţia fiecăruia.
Dintre toate (la imaginații mă refer),
A mea se pierde
printre băltoacele dese,
Căutând idei uscate şi călduţe,
cu miros de pulover de bunică
şi dovleac copt.

Monday, October 8, 2007

Colțul meu de lume

Plouă şi e târziu.
Frunze zac amestecate
în apa murdară
şi clipocitul rece
al picurilor străbate liniştea.
Ascuns în spatele ferestrei,
privesc dezamăgit
tristeţea
cum îmbrăţişează
pătimaş
şi colţul meu de lume.

Saturday, September 23, 2006

Acceptare

Afară a început să plouă. E toamnă şi frig, iar picăturile reci se sparg pe frunzele uscate de pe jos sau fac cercuri în băltoacele murdare de pe stradă. Se văd umbrele singuratice şi câteva maşini cu farurile aprinse claxonează departe, înspre capătul străzii. Apoi se lasă liniştea şi numai sunetul înfundat al ploii răzbate de afară.

În cameră se aude uşor ticăitul ceasului, iar din glastră trandafirii zâmbesc palizi, aproape uscaţi. Numai cele 3 fire de regina-nopţii, culese de aseară, împrăştie un miros plăcut şi dulce, ca un sărut de adio al verii. A venit toamna. Am reuşit să mă împac cu ideea că vara a trecut şi vor urma zile reci şi ploiase. Apoi va ninge şi totul va fi alb. Iar eu voi fi tot eu. Şi sunt fericit că vara a plecat de tot. E bine să fie toamnă.