Wednesday, June 13, 2018

Apa noastră cea de toate zilele

Tu spui
că nu-ți place apa
din paharul de pe noptieră.
Zici că dacă e de ieri are alt gust.
E apă veche.
Ca și cum s-ar fi adunat în ea
Toate firele de praf
Care plutesc prin cameră
Și toate firele narative
Ale zilei de ieri și de azi
Care plutesc între noi.

Când eram mic
Credeam că am înțeles,
Uitându-mă la apă,
Cum a apărut viața pe Pământ:
în jgheabul din curtea găinilor,
apăreau mereu, după o vreme,
zeci de mormoloci.
Iată secretul vieții!, mi-am zis.
Torni niște apă într-un pahar,
îl lași o vreme
și, la un moment dat, apare viața.
Abia mai târziu am făcut
legătura cu broaștele din grădină.
Ele veneau noaptea, pâș-pâș,
și-și depuneau ouăle acolo.

Așa cum și noi ne depunem
uneori gândurile
în apa care
ne curge printre degete
în baie.
Până-ntr-o zi când apa
dă pe-afară din cadă,
pe-afară din casă,
pe-afară din paharul de pe noptieră.

Te-ai gandit vreodată
de ce se răstoarnă paharul
atunci când te aștepți mai puțin?
Îți spun eu: e un semn.
E timpul să lași viața să curgă.

Apa de pe noptieră nu e veche,
e doar o apă care
a stat prea mult fără viață.
Hai sa dăm găuri într-un capac
de sticlă de plastic
și să ne udăm cu ea,
mai bine!

Sunday, September 17, 2017

Cârcei de viță

Te-am zărit în marea sală
a imaginației mele,
pe unde trec grăbite,
cu poșete
sau genți diplomat,
dar mai ales foarte îmbrăcate
– fiindcă acum e iarnă –
tot felul de idei.
Stai într-un colț,
la o masă,
îmbracată-n rochie
(ce bine-ți pică pe șolduri!)
și bei ciocolată caldă.
Pesemne nu aveau cafea azi.
Ba din când în când,
mai și ridici ochii și mă privești
de sub genele
ce se arcuiesc
precum cârceii de viță
în miezul verii.

Cândva, îți plăcea
această cafenea
semi-obscură,
aproape excentrică
din marea sală a imaginației mele.
Acum, însă,
treci din ce în ce mai rar.
Ți-oi fi mutat serviciul
și nu mai e în drumul tău spre casă.
Bine… ce-i drept,
Nici eu nu te mai invit
Înăuntru.

Poate și pentru că ochii tăi,
cu gene ce se arcuiesc
precum cârceii de viță
în miezul verii,
se-ntâlnesc, la un moment dat, cu ochii mei.
Și-atunci
mie mi-e greu să am grijă
de ce se petrece
în marea sală a imaginației mele,
iar tu ajungi acasă târziu.

Monday, September 4, 2017

Prezent

Pentru că suntem adesea
Prea ocupați
Cu trecutul sau cu viitorul,
Am inventat
Ceasurile.

Să numere ele, etern,
Clipa prezentă,
În calupuri extrem de egale,
Ca apoi s-o clasificăm rapid în categoria
„A fost”.
Așa ne mai luăm și noi
O piatră de pe suflet
Și ne putem continua, liniștiți,
Viața.

Într-un ceas
Fiecare rotiță trebuie așezată
Cu extraodinară precizie,
Pentru ca un proces atât de complex
Precum număratul până la 60
Să aibă loc
La perfecție.
E o chestiune de mare finețe,
Pentru care am construit institute,
Fabrici și pensete minuscule.
Nu cumva să ne scape
Vreo secundă printre degete.
Prezentul, vezi bine,
Trebuie tratat
Cu mare băgare de seamă
Câtă vreme noi
Suntem prinși
Cu altele.

Wednesday, August 30, 2017

Metale grele

Nu știu cum naiba am făcut
că nici n-am început bine
și am cam încurcat eprubetele...
iar niște substanță
neomogenizată
– cea mai periculoasă –
mi-a ajuns direct la valva mitrală.
(sigur știi la ce mă refer,
doar ne-nvârtim
prin laboratorul ăsta
de ceva ani, deja...).

Precaut din fire,
am zămislit în grabă un aliaj
din ceva minereuri dure
de prin tabelul lui Mendeleev,
– Fe, Cu, Al,
am pus ce am nimerit
mai repede –
ca să-mi acopăr inima,
doar-doar o rămâne întreagă
orice experimente am mai fi derulat
ulterior.

Păcat că acum, dedesubtul acestui scut,
nu prea mai pătrunde nimic.
Nici greieri,
nici lune,
nici sunet de valuri,
nici colțul ierbii, ori vreun colț
de zâmbet.
Ba și când te așezi tu
cu capul pe pieptul meu
sună ușor a gol,
ca ligheanul cel vechi, din aluminiu,
în care mă punea bunica
să curăț mazăre, vara, în curte.

Așa că
hai să-ncercăm împreună
să desfacem
această platoșă metaliferă,
cu o daltă, ceva.
Sau mai bine cu unghiile
(ale tale par chiar potrivite,
că sunt date cu ojă roșie).
Ori, și mai bine, hai să desenăm
pe pieptul meu o ureche
și să încercăm,
cu vreun cuvânt rostit de tine,
să crăpăm ușa acestui buncăr interior.

Tot mai cred
că ești singura
(ca o substanță-minune)
care mai poate desface
niturile astea ruginite.

Iar eu, imediat dupa aceea, o să dau fuga
să adaug în tabelul lui Mendeleev
cel mai important element:
Tu.

Saturday, August 26, 2017

Subdiviziuni

Migălesc la lucrarea asta de foarte mult timp
de parcă ar fi cea din urmă.
Nici nu mai știu de ce m-am apucat de ea...

Oricum, cumplită muncă, ce să-ți mai spun.
Pentru că în loc să pornesc de la un bloc de piatră
din care să cioplesc apoi
(cum ar face orice sculptor zdravăn la cap),
eu am început de la aproape nimic
și am adăugat, zilnic,
pic cu pic,
gram cu gram,
subdiviziuni ale mele.
Le desprindeam din mine
cu două degete
– cum rupi ca să guști dintr-o branză
sau dintr-o bucată de halva –
și le lipeam în lucrarea asta ciudată
fără să-mi dau seama ce va ieși.

Așa au ajuns să încapă în ea
tot soiul de lucruri,
de la bastonașe, până la radicali,
de la mirosul de cerneală, până la
cel de coji de portocală.
de la primele dimineți in doi
pană la întrebarea
“ce însemăm noi”?

Acum, în mod foarte ciudat,
lucrarea în sine
a ajuns să rimeze
destul de mult cu mine.

Iar seara, pe întuneric,
Când îi zăresc conturul
– de la lumina portocalie
a stâlpilor de pe stradă
ce intră subtil pe fereastră –
ajung să cred că am trăit
de două ori.

Sunday, July 26, 2015

Transpoziția

De când cu tine,
notele muzicale nu mă mai ajută.
Așa că am notat,
Pe trupul tău, cifre.
Ca să țin minte mișcările degetelor mele
când se vor juca, de-a lungul portativelor,
La următorul concert – iarăși unul cu casa închisă.

(Ți-am zis să creștem prețul biletelor...
Așa mai triem și noi publicul,
Reducem îmbulzeala...)

Cu toate astea, pus în fața
Acestui complex instrument muzical,
– acordat mai ales cu ocazia seratelor
Și a repetițiilor matinale –
Uit adesea în ce gamă sunt
Și tot fac transpoziții.

Spectatorii
– cărți mai vechi și mai noi, câteva mușcate
roșii, cutii cu mărunțișuri, felinare
Și o veioză roșie pe care
Nu o aprindem niciodată –
Nu vociferează însă deloc.
Abia dacă-și permit să tușească
Din când în când, doar în pauze,
Ca să nu deranjeze.

Oricum, ideea cu cifrele,
după câte văd, nu prea funcționează.
Iarăși m-am pierdut și
Depășim programul stabilit.
Iar timpul... ne face semn, din culise,
cu un ticăit subtil.
Hai să încercăm să-l ignorăm de data asta.
Măcar de dragul spectatorilor
Care au plătit cu viața lor de zi cu zi.

Thursday, March 12, 2015

Îmi plac ochii tăi

Îmi plac ochii tăi,
Strălucind,
Când te caut
La finalul unei zile
Prin lumină sau prin întuneric.

Iar dimineața se pierd
Ca într-o pădure
La poale de părul tău,
Răvășit și răsfățat
De vreo pernă
Sau de mâna mea.