Mâini hotărâte

Aș zice

că uneltele astea

sunt goale pe dinăuntru...

Unde altfel ar putea încăpea

toate poveștile pe care le spun

cu fiecare muchie,

cu fiecare nod,

cu fiecare așchie sărită,

cu fiecare moment

în care niște mâini hotărâte

(ale aceluiaș om,

pe care l-am putea numi,

în termeni generali,

bunic)

au stat pe trupul lor

și le-au strâns

atât de tare

încât credeam că barda asta

nu poate fi oprită

de niciun fel de lemn,

sau fier,

ori de vreo piatră.

M-aș putea gândi chiar

că o astfel de lamă

e făurită special

să șfichiuie prin aer,

în timp ce se repede ageră

să taie...

însuși timpul.

De fapt,

uneltele astea sunt

chiar foarte pline.

Atât de pline,

încât cad grele

și tăcute

în mâinile mele,

care la rândul lor

trebuie să fie

din ce în ce mai hotărâte.