Mâini hotărâte

Aș zice

că uneltele astea

sunt goale pe dinăuntru...

Unde altfel ar putea încăpea

toate poveștile pe care le spun

cu fiecare muchie,

cu fiecare nod,

cu fiecare așchie sărită,

cu fiecare moment

în care niște mâini hotărâte

(ale aceluiaș om,

pe care l-am putea numi,

în termeni generali,

bunic)

au stat pe trupul lor

și le-au strâns

atât de tare

încât credeam că barda asta

nu poate fi oprită

de niciun fel de lemn,

sau fier,

ori de vreo piatră.

M-aș putea gândi chiar

că o astfel de lamă

e făurită special

să șfichiuie prin aer,

în timp ce se repede ageră

să taie...

însuși timpul.

De fapt,

uneltele astea sunt

chiar foarte pline.

Atât de pline,

încât cad grele

și tăcute

în mâinile mele,

care la rândul lor

trebuie să fie

din ce în ce mai hotărâte.

(Cu)tremur

Stă,

la o masă

mai ferită,

undeva în colțul

întunecat al birtului,

acolo unde nu-l vede nimeni

(deși la ora asta 

oricum nu mai e treaz decât el),

Dumnezeu.

Moțăie obosit,

cu un pahar

în mâna dreaptă,

mângâindu-i ușor,

cu degetele muncite,

striațiile.

Mâna stângă, în schimb,

o ține în față și se uită,

cu ochii împăienjeniți,

pe sub ochelari,

la cadranul ceasului.

E ușor aburit

de la prea multe

schimbări climatice

pe care a trebuit

să le manageruiască

în ultima vreme.

Când, deodată,

zdrang! pumnul pe masă,

băgând jumate de continent

într-un (cu)tremur spontan.

– Iar mă culc la ceasuri târzii,

în mama mă-sii...

ca să schimb ora!

Nici nu mai știu: de data asta

o dădeam înainte

sau înapoi?

Încheieri și descheieri

Termosul tău

bleumarin închis,

cu închizătoarea lui argintie

– atât de fermă

în propria-i misiune

de păstrare

a fluidelor vitale –

iese uneori din dulap,

și-mi face semn

să mă uit

la el

în lumină.

Vrea să-mi arate,

în corpul său lucios,

reflecția

propriei mele fețe.

Cea care păstrează și ea

bine de tot, în spate,

o mulțime de momente

încheiate prost,

o mulțime de 

seri încheiate prea târziu

și, în general,

o mulțime de încheieri

neîncheiate,

sau poate chiar

descheiate de-a binelea…

Precum nasturele de sus

de la cămașa mea,

pe care-l desfaci tu,

cu un zâmbet,

când vrei să fiu

mai relaxat

cu toată

viața

dinaintea mea.

Aș vrea, uneori,

să deschei

mai degrabă

capacul termosului

bleumarin închis,

și să vâri înăuntrul lui

toate aceste lucruri care

trec prin viața mea

și lasă urme.

Ba nu, stai!

Hai să rescriem,

am o idee mai bună.

Cred că am putea

să încercăm

să te punem pe tine

în termosul

bleumarin închis,

și să devii astfel

tu

lichidul meu vital.

Dar... adevărul e

că nici nu e nevoie.

De ceva vreme, deja,

tu-mi umbli prin viață

ca sângele prin vene,

sau ca un pârâiaș de munte,

printre șisturile cristaline

(pe-asta am pus-o mai mult

pentru că-mi place cum sună)

care susură printre pietre.

Cum nu susură? Ba da, susură.

Doar că nu-l auzi tu, acum,

cum nici porii mei nu-i auzi

susurând

când mă atingi

pe mână

cu mâna ta

și în ochi

cu o privire.

Apa noastră cea de toate zilele

Tu spui

că nu-ți place apa

din paharul de pe noptieră.

Zici că dacă e de ieri are alt gust.

E apă veche.

Ca și cum s-ar fi adunat în ea

toate firele de praf

care plutesc prin cameră

și toate firele narative

ale zilei de ieri și de azi,

care plutesc între noi.

Când eram mic

credeam că am înțeles,

uitându-mă la apă,

cum a apărut viața pe Pământ:

în jgheabul din curtea găinilor

apăreau

după o vreme

zeci de mormoloci.

Iată secretul vieții!,

mi-am zis.

Torni niște apă într-un pahar

și, la un moment dat, apare viața.

Abia mai târziu am înțeles

că broaștele din grădină

veneau noaptea, pâș-pâș,

și-și depuneau ouăle acolo.

Așa cum și noi ne depunem

uneori gândurile

în apa care

ne curge printre degete

în baie.

Până-ntr-o zi când apa

dă pe-afară din cadă,

pe-afară din casă,

pe-afară din paharul de pe noptieră.

Te-ai gandit vreodată

de ce se răstoarnă paharul

atunci când te aștepți mai puțin?

Îți spun eu: e un semn.

E timpul să lași viața să curgă.

Apa de ieri de pe noptieră nu e veche.

E doar o apă

care a stat prea mult timp

fără viață.

Hai mai bine să dăm găuri

într-un capac de sticlă de plastic,

să ne alergăm bine de tot

și să ne udăm cu ea

până la piele.