Monday, December 3, 2007

(Im)perfectă

Lasă-ţi gândurile să zboare. Lasă-le să zboare libere! Leagă-ţi baloane umflate cu heliu de pat (e nevoie de foarte multe, te previn) şi adormi în el, plutind spre nori. Dacă ar fi fost posibil...

Mă gândesc uneori că aşa începe totul... ca atunci când se naşte o frunză. Un simplu muguraş. Apoi, o simplă foaie uscată. Dar aste e mai apoi. Oho! Mult mai apoi...

Frunzele seamănă cu oamenii, seamănă cu ideile, cu visele. Şi unde se usucă o frunză, anul viitor va da un nou muguraş.

De fapt, provocare e că trebuie să scriu o poveste despre o frunză. Aşa că... o frunză se plimba într-o zi pe stradă. Dansa cu vântul, un fel de... vals pe muzica unei zile de toamnă. Nimeni nu putea înţelege însă. Nimeni nu putea vedea. pentru ei, era doar o frunză bătută de vânt. Ceva obișnuit. Până când un băieţel o descoperă şi o ridică, ținând-o cu grijă între arătător și degetul mare. Se uită la ea fascinat, de parcă ar fi găsit-o după o îndelungată căutare şi începe s-o studieze pe toate părţile,  atingându-i, nervurile ieşite în relief,  cu degetele lui micuțe și unghii tăiate strâmb.

O frunză uscată şi tare. Fără viaţă.

Tot întorcând-o pe toate părţile, la un moment dat din frunză se rupe o părticică şi se pierde în praful de pe jos. Copilul rămâne un pic locului, uitându-se după bucăţică, iar apoi se uită din nou la frunză, care nu mai e întreagă. Nu mai e un tot. Nu mai e... perfectă. Așa că se aşază în genunchi, cu pietricelele de pe jos înţepându-l timid prin pantaloni şi începe să caute. La un moment dat îi și cad câteva lacrimi în praful în care scormonește după bucăţica de frunză.

După un timp reuşește să o găsească, însă îşi dă seama, dezamăgit, că bucăţica nu mai putea fi lipită la loc. Frunza nu mai poate fi întreagă orice ar face. Nu va mai fi niciodată la fel...

Chiar în acel moment însă, cineva se apropie şi o umbră acoperă locul unde stă băieţelul. Apoi, către el se întinde o mână cam la fel de mică precum a lui, în care stau amestecate o mulţime de bucăţele de frunze uscate. Băieţelul se ridică şi se uită în ochii fetiţei care a rămas cu mâna întinsă, în timp ce pe cealaltă o ţine la spate, de parcă ar avea ceva de ascuns. El privește palma plină de frunze, dar nu înţelege şi se uită din nou în ochii ei, căutând parcă un răspuns. Atunci, fetiţa scoate celaltă mână de la spate şi îi întinde o frunză întreagă.

- Uite, zice ea, asta e aproape perfectă. „Aproape”, pentru că în lume nimic nu e perfect. Totul depinde de noi.

Ea ştie un pic mai bine despre ce e vorba. A trecut prin asta deja şi înţelesege că unele frunze, la fel ca majoritatea viselor şi ideilor, se rup la un moment dat. Atunci e timpul să cauţi altele şi e important să ştii că fiecare frunză este perfectă în felul ei. Dar până să înţelegi asta, trebuie să rupi câteva, multe, şi poate chiar să-ţi pară rău după ele.

Se făcuse târziu. Băieţelul o sărută pe fetiţă pe obraz, ia frunza şi-i promite ca într-o zi, curând, să se întâlnească şi să caute împreună frunze...
*găbiței