Pe un vârf de munte

Departe e un câmp gol, alb;
aproape sunt nenumăraţi stâlpi de lemn, vechi,
fugind în direcţia opusă.
Departe sunt gândurile mele, singure;
aproape sunt nenumăratele amintiri,
aliniate strâmb şi abia zărindu-se unele de altele.
Mereu m-am întrebat de ce în tren gândesc diferit...
Tocmai de aceea - acolo gândurile au mai mult loc să alerge.
Cum ar fi să trăieşti pe un vârf de munte?

Scările

Pe trepte
te-am aşteptat numărând trecători.
Zeci sau poate sute să fi fost – o lume întreagă
a trecut pe lângă mine...
Aşa că am vorbit cu fiecare în parte.
Încercam să-mi fac prieteni, cred,
şi mi se strângea inima de fiecare dată
când apărea cineva nou şi credeam, mai întâi, că eşti tu.
Dar nu erai.
Apoi, un timp dintr-o altă lume a trecut şi
au plecat toţi, pe rând,
luându-şi fiecare la revedere în felul lui:
un munte, de exemplu, mi-a lăsat un gând înalt,
un râu – trecerea lui. Soarele mi-a lăsat şi el
pe piele diverse pete mici.
Când, într-un final, ai ajuns tu,
nu mai era nici din lume, nici din mine,
aproape nimic.
Eu eram doar un gând mai înalt, trecător, ca o pată
de la soare pe obrazul tău. Tu
ai dat cu ochii de ea şi ai zâmbit
încet. Poate nici nu voiai să zâmbeşti...

O scurtă călătorie

Tu ai observat că timpul
niciodată nu merge singur?
Ne ia şi pe noi cu el
într-o călătorie,
mai lungă la-nceput,
apoi din ce în ce mai scurtă
şi mai uşor de înţeles.

Câte ceva despre finanţe

Dumnezeu are o contabilitate a lui proprie,
şi un buget temporal pentru fiecare:
vreo trei ani pentru un şoarece,
cam zece pentru o mâţă,
până la şaptezeci pentru o broască ţestoasă
şi cam tot atât şi pentru oameni,
cu diverse variaţii – mai mici sau mai mari –
în funcţie de nişte criterii
cât se poate de iraţionale.
Nu ştiu însă de ce am impresia
că foarte rar bugetul acesta ajunge să se epuizeze
definitiv şi să trebuiască suplimentat.

Faţă în faţă

- Uneori mă priveşti din oglindă fără un scop anume.
Te strâmbi sau zâmbeşti, îţi încreţeşti uşor sau adânc ridurile:
sunt toate la locul lor; ba din când în când mai apare câte unul
în funcţie şi de starea
vremii interioare.

Din oglindă mă priveşti fix în ochi.
Se întâmplă dimineaţa sau seara, uneori chiar
târziu în noapte. Nesomnul nu face bine, desigur,
aşa că ar fi bine să reconsideri acest program
nesănătos. Mă rog...

Oricum, când mă priveşti din oglindă
o faci cam în acelaşi fel, repetitiv cumva:
eşti fericit, dezamăgit, obosit, ca nou, îţi faci curaj, te pregăteşti să sari.
Uneori nici măcar nu mă vezi.
Dar ignoranţa e reciprocă, ştii bine.

- Când te privesc din oglindă, ştiu că părţi din tine au murit deja.
Nu, nu e vorba de aliajul dinafară, eu vorbesc despre amalgamul interior.
Aşa că ar fi bine să ai grijă
la efectul diferitelor substanţe corozive
cum e fluxul gândurilor.

Spre dimineaţă

Sunt atât de treaz
că simt cum mâine ia locul unui azi neterminat.

Pe drum

Când ne-am pierdut, tu erai deja departe
şi nu te mai puteam prinde de mână.
Nu ştiam ce să spun, aşa că am tăcut o vreme.
Oricum nu te uitai la mine: rămăseseşi undeva, în urmă,
– sau poate o luaseşi înainte? –
şi părea că încerci să găseşti ceva ce pierduseşi pe drum.

După aceea, mi-am pierdut şi eu, în fiecare zi, câte un lucru:
ba un cuvânt rupt, ba vreo bucată de suflet. Oamenii
călcau peste ele, iar uneori li se lipeau de tălpi
şi încercau să se şteargă de câte o bordură.

Dar ce contează, mi-am zis. Oricum cei de la primărie
vor veni şi vor face curat. Mâine,
nimeni nu va mai găsi nimic.
Şi poate că e mai bine aşa.

Vise cu capac

Trebuie să iau un borcan,
să îl spăl bine,
să găsesc un capac bun
şi să pun acolo visele,
ca să nu fugă.

Citind-o pe mama

Am scris la cursul de jurnalism narativ predat de Cristi Lupşa în primăvară, la Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), un eseu personal despre cum am descoperit la un moment dat acea parte din mama mea pe care mult timp nu am putut-o vedea deloc. Nu cred că o ţinea ascunsă, sau mascată, ci mai degrabă eu eram prea necopt ca să o văd, să o simt. Noroc cu două întâmplări care au ridicat perdeaua care mi se părea că ne separă din ce în ce mai mult. Au fost începutul descoperirii mamei într-un mod ireversibil. Mama părea, dintr-o dată, o combinaţie subtilă între o mamă, o femeie şi o adolescentă. Iată cum:

"Când am văzut-o pe mama plângând prima dată aveam 16 ani şi mă confruntam deja de ceva timp cu problemele adolescenţei. Pistruii mă nemulţumeau; la fel şi culoarea roşcată a părului sau manifestările excentrice ale câte unui coş. Voiam să fiu mai înalt, mai bătăios şi visam să mă răzbun pe colegii de clasă care îmi făceau zile fripte. Chiar şi mama devenise o problemă, pentru că nu părea să mă înţeleagă deloc în acea perioadă.

Părinţii mei s-au despărţit în 1988, când eu aveam un an. Nu îmi amintesc nimic. Nici măcar cum tatăl meu a venit şi m-a ridicat în braţe pentru ultima oară. De atunci, mama a încercat să ţină loc pentru amândoi şi s-a descurcat atât de bine, încât niciodată nu am simţit nevoia să plec pe drumuri să-mi caut tatăl.

În adolescenţă, însă, au început să se işte din ce în ce mai des discuţii lungi pe aceleaşi teme: hainele pe care le purtam, părul (pe care ea l-ar fi vrut mai lung), tonul cu care mă adresam, lipsa de răbdare, şi mai ales ora de culcare, ce începuse să înainteze din ce în ce mai mult în noapte, pentru că obişnuiam să-mi scriu gândurile într-un caiet gros, de matematică, pe care mi-l dăruise chiar ea. Ajunsesem să mă întreb dacă voi apuca să mă mai înţeleg vreodată cu mama. Părea că nu.

Până într-o după-amiază friguroasă de februarie, în 2004..."

Puteţi citi restul aici, în rubrica Think Outside the Box de pe Hotnews.ro.

Prima staţie

Nu ştiu cum au trecut ultimele luni...
Multe zile au semănat împrejur doar întrebări;
multe au semănat răspunsuri ciudate.
Unele dintre ele au semănat cu cele pe care le credeam
uitate de tot şi lăsate undeva, în spate, pe drum.
Altele mi-au părut reci,
precum obrajii tăi atunci când e aproape iarnă.

Nu ştiu de ce-ţi spun toate acestea...
Nici măcar nu te cunosc. Totuşi,
tu îmi zâmbeşti şi te faci că înţelegi.
Desenezi din picior un ritm, de pe scaunul de vizavi,
şi te pregăteşti să cobori la prima staţie.

Fulgi peste tot

Ninge de trei zile şi sunt fulgi peste tot.
Zboară în jos şi-n sus şi mi se prind de gene.
Chiar şi sub perna ta preferată au intrat câţiva.
Eu, în schimb, iarăşi nu m-am putut abţine azi
şi am furat trei bomboane când nu erai în cameră.
Apoi am îmbrăcat ambalajele într-unul singur,
astfel încât să semene cu o bomboană nedesfăcută,
pe care am pus-o la loc.

Nu ştiu pe cine vreau să păcălesc,
dar zâmbetul lăsat în fugă
pe globul galben cu căsuţă şi drum albe
îmi spune că şi de data asta scap.
Iar dacă vei vrea şi vei vrea să desfacem împreună „surpriza”,
în locul bomboanei promit să-ţi îndeplinesc o dorinţă.
De exemplu, ce-ai zice de o plimbare cu sania cea veche
pe sub stâlpii aburiţi?

Gardul

Am acasă un gard de fier mare, verde,
care se bucură de fiecare dată când mă întorc.
Îmi dau seama după reacţia lui:
clanţa de la poartă
scârţie uşor;
poarta se deschide
aproape la fel de greu ca şi mine;
iar prin unele locuri schiţează sincer
câte un zâmbet ruginit.

Dar nu-i nimic – îmi spun –,
la vara voi lua o cutie de vopsea (de fapt, mai multe),
voi pune jos scăunelul cu două picioare
şi voi petrece, cu gardul,
tot timpul pe care până atunci l-am împărţit cu alţii.

Privirea ta

Nu mă privi aşa, de parcă m-ai cunoaşte
dintr-un alt timp sau din altă lume.

[neintitulată]

Care e ordinea gândurilor?
Cum ies unele dintr-altele?