Palme mari

De departe, el pare a fi un căutător de comori.

Stă îndoit de mijloc și-și ține capul cu basca în carouri aplecat în față.

Caută cu privirea în pătura de scoici de la picioarele lui, în timp ce la doi pași de el valurile Mării Negre se topesc în nisipul rece, de noiembrie. Mirosul sărat îți pătrunde până în gâtlej.

Dar el nu crede în comori.

Și chiar atunci când pare că nu va găsi nimic – ce ar fi putut rămâne pe acest țărm? – adună ceva. Îl ține câteva momente între degetele sale surprinzător de groase, ca niște cozi de ciocan prea scurte, și-l șterge cu podul palmei, cum ai șlefui un smarald.

Îl pune-n buzunar și caută din nou, iar palmele lui mari, pe care le ține între genunchi când se apleacă, par – în contrast cu pantalonii negri și geaca kaki – și mai mari. Atât de mari încât l-ai putea vedea răsturnând în câteva clipe toate stâncile acoperite cu mâzgă neagră-verzui de pe mal.

Când era copil, lui Nicolae îi plăcea să alerge pe acoperișuri. Așa că părinții l-au dat la școala profesională, să lucreze în construcții.

De atunci a ridicat nu stânci, ci nenumărate cărămizi și le-a tot așezat în zidurile de la aproape toate blocurile mari din Alexandria.

La un moment dat, a început să ridice cărămizi ca să-și facă lui o casă. Și încă una, mai târziu, pentru fiul său. Una pentru nepotul cel mare. Iar acum, ultima, pentru cel mic.

                                                                                       

În această după-amiază însă, când puținele fire albe abia-i trădează cei 70 de ani, e la mare împreună cu soția lui, pe bilete de pensionari.

Au venit ca să-și trateze reumatismul, iar degetele lui groase nu ridică acum nici stânci, nici cărămizi, nici comori. Doar scoici. Melci, mai precis. Are unul în buzunar.

Ochi roșii

Pe peronul din mozaic galben-muștar, cu modele grena, stau rămășițele zilei.

Automate cu rafturile aproape golite. Coșuri de gunoi pline. Lucrători ai metroului îmbrăcați în salopete albastre, cu urme de funingine pe față, câte un colac de cabluri peste umăr, cutii de scule și baroase cu cozi lungi lucioase de lemn. Trei tineri zgâlțâie un automat, încercând să deblocheze un sandviș rămas înțepenit.

Puțini iau la ora asta metroul din București, tocmai pentru că sunt prea mici șansele să-l mai prinzi atât de târziu. Toți cei care coboară acum, treaptă cu treaptă, scările pe cinci niveluri ale stației, la 20 de metri dedesubtul trotuarului, speră să prindă ultima cursă a zilei. Ultima șansă.

La ora asta oamenii au oboseală în mers, au oboseală în balansul inert al mâinilor, în vorbe, în păr, până și în culoarea pielii sau în subtila roșeață a albului ochilor.

Ochii ei sunt însă mai roșii de atât. Pentru că e mai mult decât oboseală în ei.

Are un palton cărămiziu, până deasupra genunchilor, o rochie gri din mohair și lână, cu paiete, cizme îmblănite roz, o geantă maronie încăpătoare din piele, atârnându-i de încheietura mâinii. Iar buzele sunt mai roșii decât cizmele, mai roșii decât haina, parcă mai roșii chiar decât rujul, care acum s-a întins de la batista umedă. Stă deasupra balustradei de ciment de lângă scări, cu telefonul în mână, și privește în gol.

Cuplul tânăr, care coboară grăbit treptele de mână și-i aruncă o privire, precum și cuplul de vârsta a doua, care stă pe scaunele roșii din fier, de lângă perete, știu. Tânăra în haină verde, care trece privind-o de două ori, știe și ea. Femeia care a venit să ia sacii din coșurile de gunoi, la fel. Angajata de la tejgheaua restaurantului fast-food de vizavi. Cu toții știm.

Așa că ne apropiem obosiți. Ușile metroului se deschid. Și se închid.
Ea e încă acolo.

Cărămizi

Ca și cum am merge pe o sârmă,
noi pășim
prudent.
Și la orice căzătură
Nici nu ne scuturăm bine
hainele de praf
Că și adăugăm
o nouă cărămidă
la temelia sufletului.
Să-l facem, chipurile,
mai puternic.

Lipim bine cărămizile.
Punem pe fiecare latură
câte o mână zdravănă
de ciment
în care am amestecat,
fără prea mare delicatețe,
tot soiul de emoții și amintiri
înțelese parțial.
Și pornim iarăși la drum,
pășind prudent,
parcă am merge pe o sârmă.

Și chiar dacă suntem
din ce în ce mai atenți,
cu cât trec zilele
observ că ochiul nostru ager
parc-a mai slăbit.
Ne tot învârtim prin bucătărie,
ieșim la plimbare
printre aceleași case vechi
– vezi, și alții au pereți! –,
iar la fiecare colț de stradă,
cu fiecare ocazie,
mai adăugăm
câte o cărămidă
la temelia sufletului,
cu vădită satisfacție.
Azi cred că iar le-am pierdut șirul.

Poate de-asta am și ajuns
parcă prea mici.
Ne ridicăm pe vârfuri
ca să putem privi
din spatele acestui zid
crescut la temelia sufletului nostru.

Grevistul

*anul trecut, în timp ce citeam poveștile de 300 de cuvinte ale jurnalistului american Brady Dennis, mi-am dorit mult să pot scrie și eu ceva asemănător; mai jos e o încercare (nefinisată) din toamna anului trecut, când am văzut un bărbat și niște pancarte în centrul vechi și am făcut ceea ce nu fac de obicei: m-am oprit

Oameni trec înfrigurați în susul și-n josul străzii pavate, aruncând priviri scurte către pancartele acestui om. Stau prinse cu agrafe de hârtie de sfoara care leagă cei doi stâlpi din centrul vechi al Bucureștiului precum niște rufe puse la uscat. Sunt patru foi mari albe pe care el a scris în albastru, roșu și negru.

Din mers, poți ușor distinge cuvinte precum: foame, credință, grevă, pentru că sunt scrise mai mare sau îngroșat. Dar nimeni nu se oprește ca să citească și cuvintele mici. Sau printre rânduri.

Alexandru Tudorel nu s-a gândit la multe lucruri de-a lungul celor 50 de ani ai săi. Când era mic nu s-a gândit că va fi șofer. Când era la liceu nu s-a gândit că va avea doi copii. Mai ales, nu s-a gândit niciodată că acum, la jumătatea vieții, va rămâne fără slujbă, va face greva foamei și va tremura la final de noiembrie pe străzile pavate și mirosind a cornuri franțuzești din centrul istoric pentru a reuși să obțină un act de proprietate fără să dea șpagă. Și nu s-a gândit niciodată că va număra zilele – acum patru la număr – până la vinerea când, spune el, își va da foc.

În fiecare zi, Tudorel își ia vechiul fes tărcat, gri cu negru, haina de iarnă kaki cu glugă, pantalonii kaki și pantofii negri și iese pe ușă. E aproape o lună de când vine aici, privind pereții BNR și ai Autorității Naționale pentru Cetățenie – unde spune că prefectul, cu care vrea să vorbească, are mereu treabă. Își ține mâinile amorțite de frig în buzunarele hainei, în timp ce se plimbă neliniștit în jurul celor patru pancarte ale sale.

De ce stă aici? Așa cum ar spune unii – are un vis. Vrea să obțină de la prefectură un titlu de proprietate. Iar apoi o autorizație de construcție. Iar după aceea vrea să-și construiască o mică fermă la țară, pentru soția lui și cei doi fii: unul dintre ei șofer, al doilea student la facultatea de drept.

Deocamdată însă e prins în acest loc. Își ține servieta ticsită de acte într-un ghiveci mare din ciment în care cresc boscheți și se gândește că nu mai e mult până vineri.

Ore fixe

În fiecare zi, la ora 5, șuieră un tren în gară.
Îl aud în diminețile care mă prind încă treaz.

Apoi, la 7 și un pic
-- cu excepția dimineților de mai sus, firește --
sună ceasul, cu inima lui metalică,
gata să-i sară din piept.
El numără timpul cu zimții perfecți
Ai rotițelor sale tăioase.
Eu, cu marginile rotunjite și imperfecte
Ale inimii desenate de tine cu creionul
La sfârșitul caietului de matematică de clasa a 7-a.

Să știi că e foarte bună dulceața
din cireșul alb tăiat acum trei ani.

Ori, unde rămăsesem?
Timpul trece destul de repede,
Și, zilnic, zeci de oameni
Se plimbă printre orele mele,
Ca printr-un supermarket.
Culeg ce au nevoie de pe rafturi
-- ba din când în când mai găsesc și credințe expirate --
Și merg mai departe.
Pe mulți îi uit repede,
Dar nici pentru ei, nici pentru mine,
nu e nicio tragedie.

Oricum, orele astea trec destul de repede
Și eu ajung, inevitabil,
De unde am plecat.

Dacă acum e oră fixă, asta ce înseamnă?

Siguranțe

Nu știu ce fac, că mi se tot ard siguranțele.
Ori, de ce se ia lumina?
Mă gândesc că poate le-am pus invers.
Da, siguranțele, poate le-am schimbat locul.
Știi cum: siguranța că totul e bine
Se află în locul siguranței că nimic nu contează.
Mă rog.
Sau poate le-am conectat din greșeală la suflet
Și când am eu o zi mai proastă
se întunecă și în casă.
Ca să nu-ți mai zic cum filează lampa seara,
Nu pot să fac aproape nimic.
În ultima vreme însă mă tot uit pe geam
Fiindcă am început să bănuiesc cu stupoare
Că și soarele are siguranțele lui și, cumva,
Eu reușesc să ajung câteodată și la ele.
Mă liniștește totuși că tu, cu zâmbetul tău electrizant,
Funcționezi pe bază de cu totul altceva.

Stenografie

Facem așa:
Tu notezi tot ce spun eu
Și eu ce spui tu.
Scriem cu sângele albastru
Al stiloului chinezesc,
Pentru că de data asta
Vreau să avem probe
Înainte să ne acuzăm
De ratarea vreunui înțeles ascuns.

Și chiar dacă am uitat
Ce zi a săptămânii era
Când ne-am cunoscut,
Ori la ce ne gândeam,
Vom fi de data asta foarte atenți
Chiar și la inflexiunile vocii,
La orice neologism
Ori silogism.
Vom fi atenți mai ales la cuvintele
Cu mai multe sensuri
Și la cele cu sens figurat
Pentru că în ele stă ascuns
Înțelesul tuturor lucrurilor.
Aiurea.

Vezi că acolo ai trecut un cuvânt greșit,
Și aici ai mâcat o literă

Ai dreptate, eu am mâncat cuvinte întregi
Asta e pentru că tu,
În timp ce vorbești,
Te tot joci cu o șuviță de păr
Și o rotești pe creion,
Dând nepăsătoare din picior,
Iar eu încerc să te impresionez
Construind meticulos soluții
Cu cheia de 12.