Nesfârşit ...

E noapte şi străzile sunt pustii. A plouat. Acum miroase puternic a umezeală şi a copaci uzi. Departe, spre unul din capetele străzii, se zăresc două siluete şi un râs feminin rupe liniştea pentru câteva clipe. Apoi se face iar linişte şi noaptea pare să apese şi mai acut asupra luminilor palide ale stâlpilor răzleţi.

Două maşini opresc la semaforul din celălalt capăt al străzii, însă nu traversează nimeni. N-are cine să fie la ora asta târzie, mă gândesc. Şi chiar atunci doi oameni cu serviete trec strada, în timp ce o parte din geamul reclamei de lângă trecerea de pietoni se inundă de verdele semaforului. Apoi maşinile se pierd în întunericul ca de vată şi lasă în urmă strada goală.

Deodată mi s-a făcut foarte dor de casă, insă nu-mi pot da seama ce anume m-a dus cu gândul acolo. Mi-e dor de camera mea, de exemplu, de patul lat şi jos, cu plocadă colorată în cafeniu şi galben şi de rafturile cu cărţi şi obiecte ale bibliotecii. Mi-e dor de ghindele găsite acum vreo cinci ani în apropiere de Ploieşti. Le-am pus într-un coşuleț împletit şi unele au căzut din el şi s-au împrăştiat lângă bucata de ramură ruptă acum ceva timp din cireșul rosu, pe care l-am tăiat fiindcă se uscase aproape tot. Langă ea am mai pus şi nişte conuri de brad culese de la Mănăstirea Dealu, în urmă cu două veri. Şi ele sunt vechi şi au căpătat miros de lemn. Iar dacă e să le iau de acolo, trebuie să am mare grijă să nu se scuture de seminţe.

Acum câteva zile am trecut pe lângă vechea grădiniţă nr. 5 şi mi-am promis să merg într-o zi, după 1 septembrie, pe acolo, pentru că mi s-au părut foarte pustii scările pe care le coboram şi urcam şi eu când aveam 6 ani şi aş vrea să le privesc pline cu copii mici şi fără griji. Să le văd zâmbetele şi râsul şi să mai văd şi cauciucurile mari de tractor pe care ne zbânţuiam ca apucaţii. Şi gutuiul scorburos pe care ne urcam ca să ţipe educatoarea la noi, înainte să vină părinţii să ne ia acasă. Mi-e dor şi de educatoare şi mă întreb unde o fi şi ce o mai fi făcând. Nici nu mi-o mai amintesc aşa bine.

Uneori închidem unele capitole din viaţă pentru totdeauna fără să ne dăm seama că acest lucru se întâmplă. Conștientizăm abia când e prea târziu. Prea târziu ca să mai putem face altceva decât să acceptăm lucrurile așa cum sunt. Prea târziu ca să mai putem schimba ceva. Prea devreme ca să putem ţine minte până când acest lucru se va întâmpla din nou.

Se zăreşte în sfârşit autobuzul, gonind spre stație, iar apoi se aude scârţâitul frânelor şi uşile se deschid violent.

La fel se și închid, urmate de zgomotul dogit al motorului, care acoperă seara, ploaia, amintirile şi nu mai rămâne decât prezentul, închis şi el, în afară, de geamurile aburite ale autobuzului.

De nouă ori câte nouă

Se înnorează
de parcă lumea mi-ar citi gândurile
şi s-ar face una cu ele
şi invers.

Aşa că zâmbeşte-mi şi iubeşte-mă,
atinge-mă şi sărută-mă din nou
şi de nouă ori
câte nouă.

Ca nu cumva să mă-ntristez
şi să-nceapă să plouă.

Oare chiar e noapte?

E noapte şi în bezna care se întinde de aici până la graniţa doar ghicită a orizontului nu e nimic. E doar un de gol negru, ca o apă, în care dacă aş sări, aş cădea la infinit, ca într-un coşmar ce s-ar derula încontinuu, la nesfârşit. Şi cel mai rau e că în bezna asta, fie că ţin ochii închişi, fie că-i deschid, nu văd nimic şi mi se pare ciudat şi înfricoşător. Mi se pare imposibil şi mă întreb dacă mai văd sau dacă nu cumva lumina a disparut pentru totdeauna. Dacă nu cumva voi muri aşa, fără să mai văd vreodată ceva, fără să mai ating vreun lucru cu degetele în afară de propriul meu corp.

Mă sperii şi în întunericul ăsta spaima capătă o altă formă. Pentru o fracţiune de secundă, simt cum frica mă sufocă, simt cum totul parcă se învarteşte în jur. Apoi urmează colapsul şi panica se stinge mai repede chiar decât a apărut. Rămâne doar o impresie de insecuritate dusă la extrem şi, după momente care nu ştiu cât timp au înghiţit, îmi dau seama că în acest gol tot ce pot să fac e să mă gândesc. La orice. Pentru că nu ştiu când se va sfârşi, dacă se va sfârşi vreodată ...

Mi se pare ciudat că îmi obosesc ochii dacă îi ţin deschisi şi privesc întunericul şi imediat ce conştientizez asta simt că nu mai pot rezista cu ei deschisi şi îmi dau lacrimile de usturime. Apoi încep să mă obişnuiesc şi nu îi mai deschid, iar prin faţa lor mi se derulează aleatoriu si fără să-mi doresc, imagini din viaţă pe care le uitasem sau la care nu mă mai gândisem de mult timp. Îmi amintesc de oameni pe care nu i-am mai vazut de ani şi îmi dau seama că de prea multe ori uit că de fapt oamenii sunt cei mai importanţi în lumea asta, pentru că de la ei primesc cele mai importante lucruri şi cu ei îmi trăiesc amintirile. Mi-e dor de foarte multe clipe care au trecut ...

Sunt auto-distructiv uneori şi asta mă costă poate mai mult decât pot plăti. Îmi amintesc de versurile mai multor melodii şi aş vrea să le pot asculta. Aş vrea măcar atât. Şi ţip: Vreau!! Numai atat vreau! Aş lovi ceva, dar n-am curaj să mă ridic. Dau cu mâinile în stânga şi în dreapta şi merg în genunchi înspre înainte, însă nu găsesc nimic. Mai rău e că acum mă simt şi mai nesigur, fiindcă am plecat din locul acela iniţial...

Dintr-o dată mă simt obosit şi am impresia că locul pe care stau devine moale şi textil. Seamănă cu un aşternut răvăşit dar foarte mare, pentru că oricât îi caut marginile nu i le pot găsi. Apoi obosesc din nou şi ceva ciudat mă face să mă simt în siguranţă şi mă las pradă locului, oricum ar fi şi orice ar urma.

În plus, acum, când sunt în bezna asta nesfârşită, mi-e aproape imposibil să îmi mai pot da seama dacă au trecut ani sau numai cateva clipe din momentul când a început totul, îmi dau seama că singurul lucru pe care mi-l pot dori este să se facă lumină şi astfel să o pot lua de la capăt. Fără să uit însă, ceea ce am învăţat în cel mai simplu stadiu al lumii - nimicul.

Sfori

E lumea plină de culori
și-mi place să m-ascund de noi
printre pernele albe,
moi.
S-adorm în ropotul de ploi
lângă fereastră.
Aşa de simplă-i lumea noastră!
Şi viaţa-i ca un ghem de sfori.
Perfect la-nceput;
... atât de încurcat apoi.
Şi îl vom descurca doar noi.
Da, lumea e plină de culori.
Chiar când e soare sau sunt ploi.

Epava

Razele soarelui scaldă gara şi liniile de cale ferată pătate de ulei. Printre ele zac gunoaie aruncate de muncitorii care se întorc în fiecare seară de la muncă. Pe şine stau garate marfare vechi, vopsite maroniu şi mâncate de rugină, care par uitate aici pentru totdeauna.

Felul cum arată gara în lumina de dimineaţă îmi dă impresia că trăiesc unele dintre ultimele zile din viaţa acestei lumi, care mi se pare iubită, ruptă, sfâşiată şi dată uitării de cei care au locuit-o până acum. Mi se pare că seamană cu o epavă, scoasă la suprafaţă şi acoperită de corali, dar care încă mai e capabilă de a face o ultimă călătorie.

Apoi trenul porneşte. Îmi dau seama că totuşi există locuri frumoase care nu au fost afectate de nepăsarea oamenilor atât de mult, care încă mai pot fi salvate. Iar ele, la rândul lor, încă mai pot salva locurile moarte, străzile goale şi murdare dintre blocurile înalte ale oraşelor, zgomotele înfundate ale locurilor care nu dorm niciodată, scările de blocuri împânzite de mirosul de ghenă. Nu mi se pare că e vorba de nepăsare, ci de o ignoranţă lucidă, de prostie și lipsa puterii de a înțelege.

Mergând cu trenul acesta descopăr acel loc unde se întrepătrund cele două lumi, la fel de sinucigaşe, dar totuşi diferite. Iar diferenţa constă numai în faptul că una dintre ele încă nu cunoaşte la fel de multe lucruri ca cealaltă, iar cealaltă a uitat lucrurile cele mai importante pe care le ştia prima. Diferenţele astea se văd, ustură, înţeapă, duhnesc. Mă întreb cum de mai pot iubi lanurile şi câmpul, care îmi par încă naturale, îmi par încă frumoase, sălbatice...

Nu aş vrea să moară lumea asta, sau macar nu aşa, nu din ignoranţă şi imaturitate. Măcar să fie o luptă, să fie o dorinţă nebunească, o catastrofă, să fie un motiv care să o facă să moară demn şi nu ca o prostituată îmbătrânită și urâtă, senilă sau poate prea lucidă pentru un sfârșit așa trist.

Poate că ceea ce spun nu are niciun sens, poate că lumea nu a aşa distrusă cum o văd acum, poate mi se pare. De fapt, cred că lumea poate fi distrusă sau salvată într-o singură clipă, printr-o singură decizie. Simplă. Întrebarea e numai una: ce ne dorim?