Showing posts with label Personale. Show all posts
Showing posts with label Personale. Show all posts

Wednesday, December 24, 2008

Carneţelul cu spirală

Am găsit de curând un carneţel mai vechi, cu spirală şi foi dictando, pe care obişnuiam să îl port cu mine peste tot. Era pentru cazurile în care îmi venea o idee valoroasă, de moment, şi pentru atunci când îmi aduceam aminte de ceva şi nu trebuia să uit. E foarte frustrant când nu îmi notez câte ceva - cu gândul că voi ţine minte -, iar peste câteva clipe îmi dau seama că am uitat complet.  Asta pentru că mintea umană funcţionează în flaşuri rapide.

Fluxul gândurilor este foarte rapid, iar memoria temporară nu poate stoca pentru mult timp informaţii complexe - cum sunt observaţiile care ţin mai degrabă de limbaj (aşa-zisele gânduri vorbite), decât de imagini. Am încercat să folosesc telefonul, dar nu are niciun farmec să mă apuc să butonez. Deci soluția ar fi un carnețel care să încapă în buzunar. Şi nu contează neapărat să îţi notezi mereu idei valoroase, geniale. Trebuie să notezi orice îţi atrage atenţia - deşi mai târziu, când te vei întoarce asupra lor, s-ar putea să ţi se pare fără valoare.

Însă micul meu proiect a dat greş (cel puţin deocamdată), pentru că nu am reuşit să învăţ să scot frecvent carneţelul, să mă opresc din mers imediat ce mă loveşte inspiraţia şi să notez. Totuşi, cred că este o metodă foarte productivă de a nu pierde idei şi informaţii bune :-). Curând îl voi înlocui cu unul nou şi voi reîncepe proiectul. Şi dacă din nou voi da greş, voi reîncepe din nou. Până când îmi va ieşi.

O observaţie  importantă este faptul că, deşi acum nu îmi mai sunt de prea mare folos notiţele de mai jos, îmi amintesc foarte bine de momentele când mi-am notat aceste cuvinte. Îmi amintesc ce parte a zilei era, cum era vremea, unde mă duceam şi cam cum s-au format acele gânduri. Ceea ce poate fi foarte util atunci când scrii.

Iată câteva dintre notiţele pe care le-am scris în carneţelul cu spirală (unele pot părea destul de puerile):

- "Păstrăm în noi o ură adâncă, pentru care adesea nu găsim explicaţie şi care, amânând să ne-o exteriorizăm, la un moment dat răbufneşte şi mai puternic".
[tocmai trecusem pe lângă nişte oameni care se certau exagerat de tare]

- "Maturitatea este atunci când renunţi la a-ţi mai dori ca toţi să semene cu tine, să creadă ceea ce crezi tu şi, mai ales, să te poată înţelege".
[când aşteptam pe o bancă, în Cişmigiu]

- "Orice poveste frumoasă începe cu un cuvânt potrivit. Sau cu o sumă de cuvinte alese atent, stângaci sau pur şi simplu întâmplător. Aşa cum întâmplător e aproape totul.
O poveste frumoasă începe cu oameni [...]"
[dedicaţie pe o carte, scrisă în timp ce aşteptam pe cineva într-un restaurant]
- "I'm drying tears on wounded faces, and drawing smiles upon them.
Souls fallen from crowded places into such distant spaces.
I'm seeking for time, seeking for hours,
I'm always trying to climb upon this same old wall, and I fall.
Then I climb back again and again,
Until you come and stop me with your lovely hands.
I'm seeking for time, seeking for hours,
But time is still flying away...".
[locaţia unde trebuia să merg pentru a lua un interviu]


 

Monday, November 12, 2007

Teoria Ploii

Aceasta sună cam aşa:

E vară. Cald. Noapte. Ora 2:30. Oamenii dorm în sfârşit, după o zi toropitoare, în timp ce afară se strâng câţiva norişori. La un moment dat, începe să plouă, încet. Dar totul durează numai 3 minute. Pământul cald abia simte picurii şi într-o jumătate de oră se usucă. Norii se împrăştie şi nimic nu pare să se fi întâmplat. Nimeni nu pare să fi băgat de seamă, deşi s-au strâns nori şi a plouat. A avut loc o schimbare. Dar pentru că niciunul dintre aceste lucruri nu a fost perceput de nimeni, oamenii nu conştientizează nimic.

Totuşi, a plouat, lumea s-a schimbat, ecuaţiile lumii au suferit mici modificări. Acest lucru poate să influenţeze viitorul mai mult sau mai puţin. Dacă noi nu observăm un proces, nu înseamnă că el nu are loc.

Wednesday, August 29, 2007

Nesfârşit ...

E noapte şi străzile sunt pustii. A plouat. Acum miroase puternic a umezeală şi a copaci uzi. Departe, spre unul din capetele străzii, se zăresc două siluete şi un râs feminin rupe liniştea pentru câteva clipe. Apoi se face iar linişte şi noaptea pare să apese şi mai acut asupra luminilor palide ale stâlpilor răzleţi.

Două maşini opresc la semaforul din celălalt capăt al străzii, însă nu traversează nimeni. N-are cine să fie la ora asta târzie, mă gândesc. Şi chiar atunci doi oameni cu serviete trec strada, în timp ce o parte din geamul reclamei de lângă trecerea de pietoni se inundă de verdele semaforului. Apoi maşinile se pierd în întunericul ca de vată şi lasă în urmă strada goală.

Deodată mi s-a făcut foarte dor de casă, insă nu-mi pot da seama ce anume m-a dus cu gândul acolo. Mi-e dor de camera mea, de exemplu, de patul lat şi jos, cu plocadă colorată în cafeniu şi galben şi de rafturile cu cărţi şi obiecte ale bibliotecii. Mi-e dor de ghindele găsite acum vreo cinci ani în apropiere de Ploieşti. Le-am pus într-un coşuleț împletit şi unele au căzut din el şi s-au împrăştiat lângă bucata de ramură ruptă acum ceva timp din cireșul rosu, pe care l-am tăiat fiindcă se uscase aproape tot. Langă ea am mai pus şi nişte conuri de brad culese de la Mănăstirea Dealu, în urmă cu două veri. Şi ele sunt vechi şi au căpătat miros de lemn. Iar dacă e să le iau de acolo, trebuie să am mare grijă să nu se scuture de seminţe.

Acum câteva zile am trecut pe lângă vechea grădiniţă nr. 5 şi mi-am promis să merg într-o zi, după 1 septembrie, pe acolo, pentru că mi s-au părut foarte pustii scările pe care le coboram şi urcam şi eu când aveam 6 ani şi aş vrea să le privesc pline cu copii mici şi fără griji. Să le văd zâmbetele şi râsul şi să mai văd şi cauciucurile mari de tractor pe care ne zbânţuiam ca apucaţii. Şi gutuiul scorburos pe care ne urcam ca să ţipe educatoarea la noi, înainte să vină părinţii să ne ia acasă. Mi-e dor şi de educatoare şi mă întreb unde o fi şi ce o mai fi făcând. Nici nu mi-o mai amintesc aşa bine.

Uneori închidem unele capitole din viaţă pentru totdeauna fără să ne dăm seama că acest lucru se întâmplă. Conștientizăm abia când e prea târziu. Prea târziu ca să mai putem face altceva decât să acceptăm lucrurile așa cum sunt. Prea târziu ca să mai putem schimba ceva. Prea devreme ca să putem ţine minte până când acest lucru se va întâmpla din nou.

Se zăreşte în sfârşit autobuzul, gonind spre stație, iar apoi se aude scârţâitul frânelor şi uşile se deschid violent.

La fel se și închid, urmate de zgomotul dogit al motorului, care acoperă seara, ploaia, amintirile şi nu mai rămâne decât prezentul, închis şi el, în afară, de geamurile aburite ale autobuzului.

Friday, July 20, 2007

după-amiază de vară

Vine din când în când câte o zi mai liniştită, când e soare şi călduţ şi când nu am chef de nimic. Şi în nimicul care mă înconjoară, apuc la un moment dat o carte veche, cu nişte coperte uşor şterse, cu desene tipice altor vremuri şi care îmi par ciudate, pentru că regăsesc în ele ceva ascuns şi totuşi cunoscut. Îmi imprimă o stare pe care nu prea o pot descrie.

Apoi deschid cartea şi încep să răsfoiesc paginile îngălbenite (cu imperfecţiuni ca nişte bucăţele de lemn), care adesea sunt lipite prost, încât nu pot să citesc întregi cuvintele dinspre cotor. La un moment dat mă hotărăsc să văd ce se ascunde în spatele copertelor. Mă opresc asupra unei pagini, deschizând la întâmplare şi încep să citesc, trezindu-mă mai apoi, după ce se vor fi scurs minute bune, că îmi place. Că în liniştea şi căldura care par acum să dureze o eternitate aş vrea să cunosc oamenii din carte, trenurile cu care au călătorit, casele în care au stat, nopţile pe care nu le-au dormit, sentimentele pe care le-au exprimat sau ascuns. Îi urăsc sau iubesc şi uneori, după ce termin de citit o cate, îmi pare rău că mă despart de anumite personaje...

De ce vine din când în când o astfel de zi, în care se amestecă bucurie cu tristeţe şi cu încă ceva, aproape inefabil, când totul pare că nu se va termina niciodată?


Monday, July 16, 2007

mâine e doar o prelungire a unui posibil astăzi

Mă uimeşte uneori modul în care lucruri dispersate în timp şi spaţiu, lucruri care nu se leagă şi care par a nu avea niciun sens concret, ajung -- la un moment dat -- să se întrepătrundă. Şi, în şirul evenimentelor care curg de la o clipă sau zi la alta, e interesant cum se potrivesc uneori precum piesele unice ale unui puzzle şi cum alcătuiesc un tot.

Am descoperit că fiecare lucru îşi are locul lui şi nimic din lumea asta nu e fără rost. Mai devreme sau mai târziu, întrebarea de ce s-a întâmplat asta? îşi găseşte răspuns. Important e să ştii cât şi când să aştepţi. Adesea însă, lucrurile capătă sens cam târziu...

Sunt uimit de felul cum se aşază lucrurile câteodată. Cum ceea ce fac azi îşi găseşte un rost mâine sau peste ani. În ce măsură suntem liberi să ne construim scările pe care urcăm şi coborâm? Când nici măcar nu știm către ce duc.

Wednesday, July 4, 2007

Atât de târziu... sau devreme

E aproape ora 4:00 dimineaţa. Sau noaptea... Nu ştiu cui aparaţine acest moment mai mult.

Nu ştiu în ce colţuri de case se ascund alte gânduri. Cine mai aude lătratul îndepărtat al câinilor? Sau zgomotele rare şi înfundate ale maşinilor ce trec răzleţ pe strada din apropiere, crăpând pentru un moment, liniştea profundă dar fragilă a nopţii.

Cel mai pregnant se aude ticăitul sacadat al ceasului albastru, de birou, în contrast cu liniştea sufletului de lângă mine. O linişte care pare ruptă din noaptea de afară, întreruptă din când în când de sunetul mătăsos al picioarelor goale, care se mişcă unul peste celălalt, într-o unduire somnoroasă a trupului.

Încerc un sentiment ciudat de aparentă singurătate, privind în golul adânc al întunericului. Şi pentru că e doar aparentă, mă cufund în mirosul dulce al acestui suflet, trezind un foşnet scurt de cearșaf şi un zâmbet.

E atât de târziu pentru ieri... şi atât de devreme pentru azi...


Thursday, June 28, 2007

Între toţi

E târziu în noapte şi aproape că-mi aud gândurile vorbindu-se singure. Am un sentiment de singurătate exacerbat, dus până peste limite de idei şi gânduri, care-mi vin în minte într-o cascadă de neoprit.

M-aş urca într-un autobuz singuratic, în care să se audă uşor muzică de noapte şi m-aş uita pe geam, cu fruntea lipită de el (voi suferi împăcat eventualele hurducături), la locurile straine prin care ar merge. Mi s-ar părea unele cunoscute. Altele ciudate. Şi cred că m-aş teme de case şi zone cufundate în beznă. 

Numai razele artificial-palide ale farurilor autobuzului ar sparge întunericul nesfârşit. Şi, din când în când, s-ar mişca perdelele cu modele de flori violet şi m-ar atinge uşor pe obrazul drept.

Câteodată, mi se pare că şi ziua e întuneric. Poate mai întuneric decât noaptea. Pentru că, mai singur decât atunci când totul e pustiu, mă simt atunci când locurile cu care credeam că mă identific se decolorează, când toţi oamenii pe care credeam că îi cunosc mi se par străini. Când toate lucrurile cărora credeam că le ştiu forma, gustul, mirosul se schimbă inexplicabil.

Curând, mi-e teamă că nu voi mai cunoaşte nici măcar acest autobuz cu care merg. Nici măcar această muzică.

Uneori mă simt singur între toți acești oameni, care merg și ei, cu mine, spre nicăieri.