Spre dimineaţă

Sunt atât de treaz
că simt cum mâine ia locul unui azi neterminat.

Pe drum

Când ne-am pierdut, tu erai deja departe
şi nu te mai puteam prinde de mână.
Nu ştiam ce să spun, aşa că am tăcut o vreme.
Oricum nu te uitai la mine: rămăseseşi undeva, în urmă,
– sau poate o luaseşi înainte? –
şi părea că încerci să găseşti ceva ce pierduseşi pe drum.

După aceea, mi-am pierdut şi eu, în fiecare zi, câte un lucru:
ba un cuvânt rupt, ba vreo bucată de suflet. Oamenii
călcau peste ele, iar uneori li se lipeau de tălpi
şi încercau să se şteargă de câte o bordură.

Dar ce contează, mi-am zis. Oricum cei de la primărie
vor veni şi vor face curat. Mâine,
nimeni nu va mai găsi nimic.
Şi poate că e mai bine aşa.