Acest teren arid

Fiindcă noi ne-am născut pe acest teren arid
Pe vremea când alții erau deja obișnuiți
Cu praful de pe lună
Și cu difuzoarele stereo,
Ne e încă destul de greu să înțelegem
Cum funcționează unele lucruri
Chiar și aici, pe pământ,
Chiar și aici, pe acest teren arid
Pe care noi îl numim acasă.

Totuși, ne încăpățânăm să mergem înainte
Trăgând după noi
Cum târâie un copil jucăriile
Legate cu ață unele de altele
(îți amintești, nu-i așa?)
Un șirag întreg de lucruri
Neterminate, nesortate ori neînțelese.

De aceea noi suferim toți
De câte ceva:
Suntem aduși de spate, de iubire,
De zâmbet, de privire în ochi.
Ne e greu să visăm
Pe acest teren arid.
Ne e greu să răspundem
La întrebarea de ce
Dar credem în din ce în ce
Mai puține lucruri,
Ceea ce, recunoaște și tu,
E aproape liniștitor.

Noi am primit acest teren arid
Direct din istorie, în calupuri fără gust,
Și-l vom da mai departe
Cam la fel cum ne-a fost dăruit
Pentru că n-am avut timp
Să-l lucrăm, să-l plantăm,
Ori să ne naștem a doua oară.
Într-un fel, a ajuns să ne placă
Acest teren arid
Care acum nu mai e doar afară,
Ci a pătruns și înăuntru,
Între coastele noastre
Din eugenie și pufuleți.

Ție

Nu te-aş putea altfel iubi decât cu totul,
De la vârful şuviţelor şi până acolo
Unde te gâdili chiar şi când eşti supărată.

Şi nu cred că te-aş putea iubi
Dacă n-aş iubi fiecare părticică a ta,
Care se potriveşte atât de bine între celelalte
Și creează un tot perfect.

Nu te-aş putea iubi dacă n-aş iubi
Gustul şi mirosul pielii tale
Și dacă nu mi-ar plăcea să le simt
Amestecându-se cu ale mele.

Şi nu, nu te-aş putea iubi
Dacă nu ţi-aş iubi gândurile şi visele,
Dacă n-aş iubi felul cum dormi
Și felul cum mergi, sau dacă n-aş iubi
Felul cum faci duş.

Sunt sigur că nu te-aş putea iubi
Dacă m-aş putea abţine să te sărut.

Iar dacă nu te-aş mai iubi,
Cel mai rău ar fi nu să te urăsc, ci să te uit.

Ea nu doarme

Există neliniște pe străzile amorțite ale Bucureștiului la această oră, când toți copiii au fost trimiși la culcare. Ea însă nu doarme. Cel puțin nu acum. Nu atât de devreme. Nu în noaptea asta. Ea nu mai e un copil.

E trecut de ora 1 și Arcul de triumf abia se vede prin ceața care plutește în valuri de stropi minusculi la luminile galbene ale stâlpilor.

Are cam 1m60, părul prins în coadă, blugi albaștri, decolorați, strânși pe picioare și pe fund și evazați, acoperindu-i pantofii cu toc.

De aceea merge încet, tacticos, un picior în fața celuilalt, atunci când se plimbă pe bordurile celor două trotuare ale bulevardului. Totuși, ea pare smulsă dintr-un cu totul alt film, cu mișcări ca de roboțel, dezechili-brându-se câteodată, dar revenindu-și repede. Pare o joacă, dar nu e.

Adesea, dinspre automobilele care gonesc pe bulevard, pe lângă ea, se aud strigăte sau fluierături sau claxoane. Însă nimeni nu opreşte.

În spate, peste geaca groasă închisă la culoare, cară un ghiozdan mic, negru. Cam ca acela pe care îl avea când era doar o fetiță și mama ei o trimitea la școală. Căra în el rechizite și cărți și poate chiar un sandviș și o stârnea mirosul de cerneală. Acum cară probabil prezervative, de mai multe feluri, un ruj și poate gumă de mestecat mentolată. Acum cară în el o poveste care nu are nevoie de un trecut.

Și totuși, un automobil oprește. Un Renault Clio. O mașină de familie. Ea se apleacă spre geamul deschis, scoțându-și căștile din urechi. Apoi intră pe bancheta din spate. Mașina merge încet cam 200 de metri, apoi oprește și ea coboară. Își vâră căștile la loc în urechi și se întoarce pe bordură încet, tacticos, un pas în fața celuilalt. E încă devreme.