Pe vremea când alții erau deja obișnuiți
Cu praful de pe lună
Și cu difuzoarele stereo,
Ne e încă destul de greu să înțelegem
Cum funcționează unele lucruri
Chiar și aici, pe pământ,
Chiar și aici, pe acest teren arid
Pe care noi îl numim acasă.
Totuși, ne încăpățânăm să mergem înainte
Trăgând după noi
Cum târâie un copil jucăriile
Legate cu ață unele de altele
(îți amintești, nu-i așa?)
Un șirag întreg de lucruri
Neterminate, nesortate ori neînțelese.
De aceea noi suferim toți
De câte ceva:
Suntem aduși de spate, de iubire,
De zâmbet, de privire în ochi.
Ne e greu să visăm
Pe acest teren arid.
Ne e greu să răspundem
La întrebarea de ce
Dar credem în din ce în ce
Mai puține lucruri,
Ceea ce, recunoaște și tu,
E aproape liniștitor.
Noi am primit acest teren arid
Direct din istorie, în calupuri fără gust,
Și-l vom da mai departe
Cam la fel cum ne-a fost dăruit
Pentru că n-am avut timp
Să-l lucrăm, să-l plantăm,
Ori să ne naștem a doua oară.
Într-un fel, a ajuns să ne placă
Acest teren arid
Care acum nu mai e doar afară,
Ci a pătruns și înăuntru,
Între coastele noastre
Din eugenie și pufuleți.
No comments:
Post a Comment