Showing posts with label Povești mici. Show all posts
Showing posts with label Povești mici. Show all posts

Wednesday, December 7, 2011

Ea nu doarme

Există neliniște pe străzile amorțite ale Bucureștiului la această oră, când toți copiii au fost trimiși la culcare. Ea însă nu doarme. Cel puțin nu acum. Nu atât de devreme. Nu în noaptea asta. Ea nu mai e un copil.

E trecut de ora 1 și Arcul de triumf abia se vede prin ceața care plutește în valuri de stropi minusculi la luminile galbene ale stâlpilor.

Are cam 1m60, părul prins în coadă, blugi albaștri, decolorați, strânși pe picioare și pe fund și evazați, acoperindu-i pantofii cu toc.

De aceea merge încet, tacticos, un picior în fața celuilalt, atunci când se plimbă pe bordurile celor două trotuare ale bulevardului. Totuși, ea pare smulsă dintr-un cu totul alt film, cu mișcări ca de roboțel, dezechili-brându-se câteodată, dar revenindu-și repede. Pare o joacă, dar nu e.

Adesea, dinspre automobilele care gonesc pe bulevard, pe lângă ea, se aud strigăte sau fluierături sau claxoane. Însă nimeni nu opreşte.

În spate, peste geaca groasă închisă la culoare, cară un ghiozdan mic, negru. Cam ca acela pe care îl avea când era doar o fetiță și mama ei o trimitea la școală. Căra în el rechizite și cărți și poate chiar un sandviș și o stârnea mirosul de cerneală. Acum cară probabil prezervative, de mai multe feluri, un ruj și poate gumă de mestecat mentolată. Acum cară în el o poveste care nu are nevoie de un trecut.

Și totuși, un automobil oprește. Un Renault Clio. O mașină de familie. Ea se apleacă spre geamul deschis, scoțându-și căștile din urechi. Apoi intră pe bancheta din spate. Mașina merge încet cam 200 de metri, apoi oprește și ea coboară. Își vâră căștile la loc în urechi și se întoarce pe bordură încet, tacticos, un pas în fața celuilalt. E încă devreme.

Monday, November 28, 2011

O dimineață plictisitoare


Azi va purta sacoul și fusta crem, bluza gri, ceasul metalic subțire, pantofii cu toc – poate prea înalţi pentru o ocazie de acest gen.

Deși doar face introducerile, în această dimineață ea va străluci, ea va fi cea care va atrage privirile. Iar unele priviri vor zăbovi asupra picioarelor ei drepte, asupra gâtului, asupra liniei rotunjite a feței. Altele se vor opri asupra părului, pe care îi place să-l aibă îndreptat, asupra genelor încărcate, asupra mainilor si degetelor, asupra perlelor de la gât.

Își aranjează sacoul, apoi firul de la microfon, apoi își dă părul peste umăr. Zâmbește sălii, dar nu poate masca felul în care colțurile buzelor îi alunecă neintenționat înspre ceea ce pare a fi cel mai sincer semn de plictiseală.

Când coboară de pe scenă, ia loc lângă acest bărbat, venit din străinătate într-un internship. E singurul care i-a atras atenția în mod special, deși ar spune că nu e tocmai genul ei. Se gândește totuși cum ar fi dacă într-o zi ar invita-o în cafeneaua de la parterul clădirii de birouri unde lucrează. Apoi poate că ar invita-o la un restaurant. Ar conduce-o acasă și poate că ea l-ar invita înăuntru, în apartamentul în care s-a mutat acum câteva luni, după ce a fost promovată și în care se simte singură seara. Cu toate că și aici a apărut igrasie pe tavanul de la baie.

Acum, când e atât de aproape de el, se gândește că sunt mâinile lui albe cele care ar putea ține copiii pe care ea îi va naște – știe de mult că își dorește o fată și un băiat – și e tenul lui deschis cel pe care l-ar vedea în zilele negre, sau când vor sta la masă doar ei, când vor merge la supermarket, când se vor plictisi în weekenduri și când vor alege împreună vacanţe, culoarea camerelor, maşina. Ori poate că nu asta va fi ordinea exactă.

Acum urcă din nou pe scenă, își dă părul peste umăr cu un gest, și le mulțumește tuturor pentru că au suportat o dimineață plictisitoare.

Tuesday, November 22, 2011

Doar aici


Plutește ceva insidios în aerul greu din această încăpere largă și înaltă, aproape cât un hangar. Ceva ce numai aici găsești. E ca un carnaval tăcut, sau ca o întâlnire secretă. Privirile sunt goale și totuși căutătoare, curioase. Nu poți să-i privești pe ceilalți decât în fugă. Sunt deodată prea multe fețe, prea multe scaune, prea multe șoapte, grimase, chicoteli, foșnet de haine. În aer se amestecă mirosul de țesătură veche, de trupuri și de parfumuri -- unele prea tari.

Ea îi scutură lui părul de la ceafă cu un gest tăiat din încheietură. E brunetă, cu părul scurt și are un zâmbet băiețesc care se adâncește departe în obraji.

Unii vin aici în grupuri. Alții vin singuri și se așează răzleți. Unii își iau de băut și de mâncat și atunci atmosfera se contaminează cu încă un miros, poate cel mai puternic: acela de popcorn.

De data asta e mult mai plin decât de obicei. Însă dacă reușești să-ți găsești repede un loc potrivit, ai timp să observi lucruri care în alte părți lipsesc complet. Lucruri simple, precum o napolitană, frunze uscate făcute teanc și ținute de o mână pe care stă un inel mare și vechi, pălării făcute de pălărier. Aici vezi oameni pe care altfel nu îi vezi deloc. Vezi costume mai noi sau mai ponosite, culori rare, mixturi ciudate, haine bourgeois cumpărate din second hand-uri de cartier. Aici vezi creștete grizonante. Uneori sunt linii și purici pe ecran. Sunt reprize de tuse sau horcăieli. Sunt oameni cu adevărat ciudați și oameni cu adevărat normali.

La un moment dat luminile se sting, pe rând, ecranul se aprinde, difuzoarele troznesc scurt și înfundat. Și, pentru o oră și un pic, dispar toți.

Saturday, November 19, 2011

Timpul stă în fotografii


Gerti și Eugen Gerbert, într-una din cele câteva mii de fotografii

El poartă ochelari și e brunet, fruntea adusă ușor în față. Își șterge un zâmbet. Ea merge alături. Are cizme maronii până la genunchi și o eșarfă albă, ochi negri și părul lung. Incă nu se țin de mână. Ea râde ușor, așezându-și mai bine eșarfa, fără să îi schimbe însă deloc poziția. Are doar nevoie de un gest care să îi confirme că totul e în ordine.

Trec de mine și în față e pustiu pe o bucată bună de drum. Pe marginea străzii stau niște flori înfipte în două vaze în jurul unei tăblițe de marmură pe care stă lipită o fotografie color. Din ea zâmbesc două tinere. Florile sunt recente. Candelele sunt stinse. Sub fotografie scrie: Cristina Simona, 1986-2009.

Cineva încă nu a uitat. Cineva va uita.

Străzile sunt reci. Am fost să văd câteva filme din cadrul unui festival ce rulează la Cinema Scala. Una dintre proiecții se numea "The Photographer's Wife", despre un german pasionat de fotografie, care și-a umplut timpul și casa cu fotografii cu soția lui blondă, durdulie și cu sâni frumoși.

Sunt fotografii cu ea îmbrăcată, în lenjerie sau goală, pe pietre, în apă, în pădure, în baie, în pat, în rochie roșie, în halat, pe tocuri, desculță, serioasă, tristă, tânără, bătrână. Sunt mii de poze făcute în 40 de ani de căsnicie. El a murit. Ea are acum peste 70 de ani și o casă ticsită cu poze cu ea însăși făcute de un om care a dispărut pentru totdeauna. Se întreabă când a zburat tot acel timp și cum a înghițit, clipă cu clipă, fiecare moment pe care l-au trăit amândoi, fiecare vară, fiecare călătorie, fiecare poză.

Se uită pe fereastră, iar în stația de tramvai de dedesubt așteaptă o femeie în roșu. Ea crede că orice femeie în roșu e ușor de remarcat. Așa că desface șifonierul mare și plin ochi și arată câteva rochii de-ale ei. "Incă le am". Scoate una și o îmbracă și pozează în fața camerei regizorului exact ca în fața aparatului foto al bărbatului ei, cu o mână pe șold și a doua negăsindu-și un loc clar. Un picior în fața celuilalt. Probează un zâmbet.

Saturday, May 15, 2010

Citind-o pe mama

Am scris la cursul de jurnalism narativ predat de Cristi Lupşa în primăvară, la Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), un eseu personal despre cum am descoperit la un moment dat acea parte din mama mea pe care mult timp nu am putut-o vedea deloc. Nu cred că o ţinea ascunsă, sau mascată, ci mai degrabă eu eram prea necopt ca să o văd, să o simt. Noroc cu două întâmplări care au ridicat perdeaua care mi se părea că ne separă din ce în ce mai mult. Au fost începutul descoperirii mamei într-un mod ireversibil. Mama părea, dintr-o dată, o combinaţie subtilă între o mamă, o femeie şi o adolescentă. Iată cum:

"Când am văzut-o pe mama plângând prima dată aveam 16 ani şi mă confruntam deja de ceva timp cu problemele adolescenţei. Pistruii mă nemulţumeau; la fel şi culoarea roşcată a părului sau manifestările excentrice ale câte unui coş. Voiam să fiu mai înalt, mai bătăios şi visam să mă răzbun pe colegii de clasă care îmi făceau zile fripte. Chiar şi mama devenise o problemă, pentru că nu părea să mă înţeleagă deloc în acea perioadă.

Părinţii mei s-au despărţit în 1988, când eu aveam un an. Nu îmi amintesc nimic. Nici măcar cum tatăl meu a venit şi m-a ridicat în braţe pentru ultima oară. De atunci, mama a încercat să ţină loc pentru amândoi şi s-a descurcat atât de bine, încât niciodată nu am simţit nevoia să plec pe drumuri să-mi caut tatăl.

În adolescenţă, însă, au început să se işte din ce în ce mai des discuţii lungi pe aceleaşi teme: hainele pe care le purtam, părul (pe care ea l-ar fi vrut mai lung), tonul cu care mă adresam, lipsa de răbdare, şi mai ales ora de culcare, ce începuse să înainteze din ce în ce mai mult în noapte, pentru că obişnuiam să-mi scriu gândurile într-un caiet gros, de matematică, pe care mi-l dăruise chiar ea. Ajunsesem să mă întreb dacă voi apuca să mă mai înţeleg vreodată cu mama. Părea că nu.

Până într-o după-amiază friguroasă de februarie, în 2004..."

Puteţi citi restul aici, în rubrica Think Outside the Box de pe Hotnews.ro.

Friday, June 26, 2009

Minunata banalitate

Un alt tren taie acum câmpul şi dealurile. Dacă cerul ar fi o oglindă, şi cerul ar fi tăiat de şinele perfect paralele. E aproape seară. După cum spuneam, cu un alt tren merg acum, spre un alt loc. Toate locurile din vagon sunt ocupate -- numai figuri străine. Am observat că atunci când merg cu trenul mi se întâmplă (mai degrabă din instinct decât conştient) să caut cu privirea persoanele aparent simpatice, care îmi stârnesc prin ceva atenţia. Nu ştiu sigur prin ce: gesturi, haine, frumuseţe fizică. Iar apoi, de-a lungul călătoriei, pe ei îi privesc mai des. Aş putea spune chiar că îi analizez.

Acum tocmai se schimbă macazul, iar zdruncinăturile uşoare sunt însoţite de un zgomot surd sacadat, estompat de geamurile securizate ale vagonului. Soarele abia mai ajunge pe vârfurile copacilor, ce rămân cu viteză în urmă. E acea parte a zilei când păsările fac ultimele zboruri, iar atmosfera începe să se umezească.

Departe, însă, câmpul încă e luminat de razele soarelui. E pustiu şi acoperit cu o perie deasă de grâu treierat, iar din când în când câte un copac rupe monotonia. În rest, nimic special. Un câmp pe care îl văd pentru prima dată şi care e absolut banal.

Dilatând temporalitatea şi mai mult, m-aş putea totuşi opri asupra celor câteva case adunate mănunchi, cam la 300 de metri de calea ferată, ale căror jaluzele trase dau impresia de linişte. Oare cum e înăuntru?

De pe singura stradă asfaltată din apropierea lor, care duce spre şosea, tocmai iese un om pe o bicicletă. După formă, pare să fie veche. Nu se grăbeşte deloc. De fapt, unde s-ar putea grăbi? Doar trenul se grăbeşte să ne ducă pe noi, dintr-un loc într-altul. Este singurul care aduce o mică schimbare în acest loc, în această seară. Poate şi mâine. Toate par să aibă, totuşi, un rol. Imaginea câmpului, a caselor şi a biciclistului mă face să mă întreb: cum pot trăi în fiecare zi fără să văd acest loc? Şi alte 10.000, mult mai frumoase, unde, culmea, timpul trece la fel ca în oraşul în care stau eu. Cum de mă mulţumesc să văd cum soarele apune doar în colţul meu de lume? Ce se întâmplă ÎN şi CU toate locurile în care nu mă pot afla? Şi, mai ales, cine face alegerile astea: „aici” sau „acolo”?

Monday, December 3, 2007

(Im)perfectă

Lasă-ţi gândurile să zboare. Lasă-le să zboare libere! Leagă-ţi baloane umflate cu heliu de pat (e nevoie de foarte multe, te previn) şi adormi în el, plutind spre nori. Dacă ar fi fost posibil...

Mă gândesc uneori că aşa începe totul... ca atunci când se naşte o frunză. Un simplu muguraş. Apoi, o simplă foaie uscată. Dar aste e mai apoi. Oho! Mult mai apoi...

Frunzele seamănă cu oamenii, seamănă cu ideile, cu visele. Şi unde se usucă o frunză, anul viitor va da un nou muguraş.

De fapt, provocare e că trebuie să scriu o poveste despre o frunză. Aşa că... o frunză se plimba într-o zi pe stradă. Dansa cu vântul, un fel de... vals pe muzica unei zile de toamnă. Nimeni nu putea înţelege însă. Nimeni nu putea vedea. pentru ei, era doar o frunză bătută de vânt. Ceva obișnuit. Până când un băieţel o descoperă şi o ridică, ținând-o cu grijă între arătător și degetul mare. Se uită la ea fascinat, de parcă ar fi găsit-o după o îndelungată căutare şi începe s-o studieze pe toate părţile,  atingându-i, nervurile ieşite în relief,  cu degetele lui micuțe și unghii tăiate strâmb.

O frunză uscată şi tare. Fără viaţă.

Tot întorcând-o pe toate părţile, la un moment dat din frunză se rupe o părticică şi se pierde în praful de pe jos. Copilul rămâne un pic locului, uitându-se după bucăţică, iar apoi se uită din nou la frunză, care nu mai e întreagă. Nu mai e un tot. Nu mai e... perfectă. Așa că se aşază în genunchi, cu pietricelele de pe jos înţepându-l timid prin pantaloni şi începe să caute. La un moment dat îi și cad câteva lacrimi în praful în care scormonește după bucăţica de frunză.

După un timp reuşește să o găsească, însă îşi dă seama, dezamăgit, că bucăţica nu mai putea fi lipită la loc. Frunza nu mai poate fi întreagă orice ar face. Nu va mai fi niciodată la fel...

Chiar în acel moment însă, cineva se apropie şi o umbră acoperă locul unde stă băieţelul. Apoi, către el se întinde o mână cam la fel de mică precum a lui, în care stau amestecate o mulţime de bucăţele de frunze uscate. Băieţelul se ridică şi se uită în ochii fetiţei care a rămas cu mâna întinsă, în timp ce pe cealaltă o ţine la spate, de parcă ar avea ceva de ascuns. El privește palma plină de frunze, dar nu înţelege şi se uită din nou în ochii ei, căutând parcă un răspuns. Atunci, fetiţa scoate celaltă mână de la spate şi îi întinde o frunză întreagă.

- Uite, zice ea, asta e aproape perfectă. „Aproape”, pentru că în lume nimic nu e perfect. Totul depinde de noi.

Ea ştie un pic mai bine despre ce e vorba. A trecut prin asta deja şi înţelesege că unele frunze, la fel ca majoritatea viselor şi ideilor, se rup la un moment dat. Atunci e timpul să cauţi altele şi e important să ştii că fiecare frunză este perfectă în felul ei. Dar până să înţelegi asta, trebuie să rupi câteva, multe, şi poate chiar să-ţi pară rău după ele.

Se făcuse târziu. Băieţelul o sărută pe fetiţă pe obraz, ia frunza şi-i promite ca într-o zi, curând, să se întâlnească şi să caute împreună frunze...
*găbiței

Tuesday, September 11, 2007

În trenul de noapte

E târziu, aproape noapte şi trenul fuge singuratic printre dealuri şi căsuţe de ţară, lăsând în urmă amintiri şi clipe pe care le voi uita cu timpul, poate.

Nu ştiu dacă să-mi pară rău sau să zâmbesc pentru că s-a mai încheiat o vară frumoasă. Sunt atâtea lucruri de care-mi va fi dor... Ca de soarele care acum intră uşor pe geam şi se revarsă stins pe scaunele maronii şi vechi ale vagonului. Îmi va fi dor de toate, pentru că vara asta, aşa cum a fost, nu se va mai întoarce niciodată şi nicio altă vară nu va mai fi ca ea.

Mă uit în urmă şi-mi dau seama că sunt atât de multe lucruri pe care nu le pot înţelege, încât abia voi avea timp să le caut răspunsuri. De ce e momentul când se aprind luminile pe străzi şi pe la magazine atât de special? De ce îmi pare uneori că timpul trece mult prea repede? De ce iubim oameni? De ce ne temem de momente, de trăiri ...

Seara a început să se lase uşor deasupra locurilor şi întunericul alunecă răcoros printre frunze şi ramuri, căzând peste iarba şi pietrele călduţe încă după o zi însorită de septembrie. În vagon, lumina de la becurile din tavan abia străbare printre scaune. Toţi se uită pe geam şi fiecare pare trist.

Toate au trecut şi par a fi undeva în urmă, departe. Se aude numai zgomotul trenului ...

Tuesday, August 21, 2007

Oare chiar e noapte?

E noapte şi în bezna care se întinde de aici până la graniţa doar ghicită a orizontului nu e nimic. E doar un de gol negru, ca o apă, în care dacă aş sări, aş cădea la infinit, ca într-un coşmar ce s-ar derula încontinuu, la nesfârşit. Şi cel mai rau e că în bezna asta, fie că ţin ochii închişi, fie că-i deschid, nu văd nimic şi mi se pare ciudat şi înfricoşător. Mi se pare imposibil şi mă întreb dacă mai văd sau dacă nu cumva lumina a disparut pentru totdeauna. Dacă nu cumva voi muri aşa, fără să mai văd vreodată ceva, fără să mai ating vreun lucru cu degetele în afară de propriul meu corp.

Mă sperii şi în întunericul ăsta spaima capătă o altă formă. Pentru o fracţiune de secundă, simt cum frica mă sufocă, simt cum totul parcă se învarteşte în jur. Apoi urmează colapsul şi panica se stinge mai repede chiar decât a apărut. Rămâne doar o impresie de insecuritate dusă la extrem şi, după momente care nu ştiu cât timp au înghiţit, îmi dau seama că în acest gol tot ce pot să fac e să mă gândesc. La orice. Pentru că nu ştiu când se va sfârşi, dacă se va sfârşi vreodată ...

Mi se pare ciudat că îmi obosesc ochii dacă îi ţin deschisi şi privesc întunericul şi imediat ce conştientizez asta simt că nu mai pot rezista cu ei deschisi şi îmi dau lacrimile de usturime. Apoi încep să mă obişnuiesc şi nu îi mai deschid, iar prin faţa lor mi se derulează aleatoriu si fără să-mi doresc, imagini din viaţă pe care le uitasem sau la care nu mă mai gândisem de mult timp. Îmi amintesc de oameni pe care nu i-am mai vazut de ani şi îmi dau seama că de prea multe ori uit că de fapt oamenii sunt cei mai importanţi în lumea asta, pentru că de la ei primesc cele mai importante lucruri şi cu ei îmi trăiesc amintirile. Mi-e dor de foarte multe clipe care au trecut ...

Sunt auto-distructiv uneori şi asta mă costă poate mai mult decât pot plăti. Îmi amintesc de versurile mai multor melodii şi aş vrea să le pot asculta. Aş vrea măcar atât. Şi ţip: Vreau!! Numai atat vreau! Aş lovi ceva, dar n-am curaj să mă ridic. Dau cu mâinile în stânga şi în dreapta şi merg în genunchi înspre înainte, însă nu găsesc nimic. Mai rău e că acum mă simt şi mai nesigur, fiindcă am plecat din locul acela iniţial...

Dintr-o dată mă simt obosit şi am impresia că locul pe care stau devine moale şi textil. Seamănă cu un aşternut răvăşit dar foarte mare, pentru că oricât îi caut marginile nu i le pot găsi. Apoi obosesc din nou şi ceva ciudat mă face să mă simt în siguranţă şi mă las pradă locului, oricum ar fi şi orice ar urma.

În plus, acum, când sunt în bezna asta nesfârşită, mi-e aproape imposibil să îmi mai pot da seama dacă au trecut ani sau numai cateva clipe din momentul când a început totul, îmi dau seama că singurul lucru pe care mi-l pot dori este să se facă lumină şi astfel să o pot lua de la capăt. Fără să uit însă, ceea ce am învăţat în cel mai simplu stadiu al lumii - nimicul.