Ea nu doarme

Există neliniște pe străzile amorțite ale Bucureștiului la această oră, când toți copiii au fost trimiși la culcare. Ea însă nu doarme. Cel puțin nu acum. Nu atât de devreme. Nu în noaptea asta. Ea nu mai e un copil.

E trecut de ora 1 și Arcul de triumf abia se vede prin ceața care plutește în valuri de stropi minusculi la luminile galbene ale stâlpilor.

Are cam 1m60, părul prins în coadă, blugi albaștri, decolorați, strânși pe picioare și pe fund și evazați, acoperindu-i pantofii cu toc.

De aceea merge încet, tacticos, un picior în fața celuilalt, atunci când se plimbă pe bordurile celor două trotuare ale bulevardului. Totuși, ea pare smulsă dintr-un cu totul alt film, cu mișcări ca de roboțel, dezechili-brându-se câteodată, dar revenindu-și repede. Pare o joacă, dar nu e.

Adesea, dinspre automobilele care gonesc pe bulevard, pe lângă ea, se aud strigăte sau fluierături sau claxoane. Însă nimeni nu opreşte.

În spate, peste geaca groasă închisă la culoare, cară un ghiozdan mic, negru. Cam ca acela pe care îl avea când era doar o fetiță și mama ei o trimitea la școală. Căra în el rechizite și cărți și poate chiar un sandviș și o stârnea mirosul de cerneală. Acum cară probabil prezervative, de mai multe feluri, un ruj și poate gumă de mestecat mentolată. Acum cară în el o poveste care nu are nevoie de un trecut.

Și totuși, un automobil oprește. Un Renault Clio. O mașină de familie. Ea se apleacă spre geamul deschis, scoțându-și căștile din urechi. Apoi intră pe bancheta din spate. Mașina merge încet cam 200 de metri, apoi oprește și ea coboară. Își vâră căștile la loc în urechi și se întoarce pe bordură încet, tacticos, un pas în fața celuilalt. E încă devreme.