Showing posts with label ceas. Show all posts
Showing posts with label ceas. Show all posts

Wednesday, February 15, 2012

Ore fixe

În fiecare zi, la ora 5, șuieră un tren în gară.
Îl aud în diminețile care mă prind încă treaz.

Apoi, la 7 și un pic
-- cu excepția dimineților de mai sus, firește --
sună ceasul, cu inima lui metalică,
gata să-i sară din piept.
El numără timpul cu zimții perfecți
Ai rotițelor sale tăioase.
Eu, cu marginile rotunjite și imperfecte
Ale inimii desenate de tine cu creionul
La sfârșitul caietului de matematică de clasa a 7-a.

Să știi că e foarte bună dulceața
din cireșul alb tăiat acum trei ani.

Ori, unde rămăsesem?
Timpul trece destul de repede,
Și, zilnic, zeci de oameni
Se plimbă printre orele mele,
Ca printr-un supermarket.
Culeg ce au nevoie de pe rafturi
-- ba din când în când mai găsesc și credințe expirate --
Și merg mai departe.
Pe mulți îi uit repede,
Dar nici pentru ei, nici pentru mine,
nu e nicio tragedie.

Oricum, orele astea trec destul de repede
Și eu ajung, inevitabil,
De unde am plecat.

Dacă acum e oră fixă, asta ce înseamnă?

Monday, November 28, 2011

O dimineață plictisitoare


Azi va purta sacoul și fusta crem, bluza gri, ceasul metalic subțire, pantofii cu toc – poate prea înalţi pentru o ocazie de acest gen.

Deși doar face introducerile, în această dimineață ea va străluci, ea va fi cea care va atrage privirile. Iar unele priviri vor zăbovi asupra picioarelor ei drepte, asupra gâtului, asupra liniei rotunjite a feței. Altele se vor opri asupra părului, pe care îi place să-l aibă îndreptat, asupra genelor încărcate, asupra mainilor si degetelor, asupra perlelor de la gât.

Își aranjează sacoul, apoi firul de la microfon, apoi își dă părul peste umăr. Zâmbește sălii, dar nu poate masca felul în care colțurile buzelor îi alunecă neintenționat înspre ceea ce pare a fi cel mai sincer semn de plictiseală.

Când coboară de pe scenă, ia loc lângă acest bărbat, venit din străinătate într-un internship. E singurul care i-a atras atenția în mod special, deși ar spune că nu e tocmai genul ei. Se gândește totuși cum ar fi dacă într-o zi ar invita-o în cafeneaua de la parterul clădirii de birouri unde lucrează. Apoi poate că ar invita-o la un restaurant. Ar conduce-o acasă și poate că ea l-ar invita înăuntru, în apartamentul în care s-a mutat acum câteva luni, după ce a fost promovată și în care se simte singură seara. Cu toate că și aici a apărut igrasie pe tavanul de la baie.

Acum, când e atât de aproape de el, se gândește că sunt mâinile lui albe cele care ar putea ține copiii pe care ea îi va naște – știe de mult că își dorește o fată și un băiat – și e tenul lui deschis cel pe care l-ar vedea în zilele negre, sau când vor sta la masă doar ei, când vor merge la supermarket, când se vor plictisi în weekenduri și când vor alege împreună vacanţe, culoarea camerelor, maşina. Ori poate că nu asta va fi ordinea exactă.

Acum urcă din nou pe scenă, își dă părul peste umăr cu un gest, și le mulțumește tuturor pentru că au suportat o dimineață plictisitoare.

Sunday, November 20, 2011

Jocul

Acesta e un joc pe perechi,
Se joacă în câte doi.
Nici noi nu știm prea bine de ce.
Așa sunt regulile descoperite ieri,
Când stăteam încă netulburați
În grădina liniștită din spatele casei.
Păcat că de atunci lucrurile
au devenit de nerecunoscut...

Așadar, fiecare va trebui să-și aleagă
-- în urma unor analize îndelungi
sau, de ce nu, total întâmplător --
Cu cine să se joace
În următoarea jumătate de veac.
Pardon, de oră.

Dar atenție, căci timpul aici
Curge un pic altfel.
Nu vă luați după ceasul din perete,
Nu vă luați după soarele care intră pe geam,
Nu vă luați după liniștea sau zgomotele de afară,
Nu vă luați după impresii.
Încercați mai bine să vă concentrați
Asupra jocului.
E tot ce ne-a mai rămas.

Tuesday, January 9, 2007

Fân

Miroase a fân
şi un ceas nevăzut
ticăie undeva... departe.
Amintirea clipei pierdute
se zbate ca un fluturaş de câmp,
prins în pânza meticuloasă a timpului.

Saturday, September 23, 2006

Acceptare

Afară a început să plouă. E toamnă şi frig, iar picăturile reci se sparg pe frunzele uscate de pe jos sau fac cercuri în băltoacele murdare de pe stradă. Se văd umbrele singuratice şi câteva maşini cu farurile aprinse claxonează departe, înspre capătul străzii. Apoi se lasă liniştea şi numai sunetul înfundat al ploii răzbate de afară.

În cameră se aude uşor ticăitul ceasului, iar din glastră trandafirii zâmbesc palizi, aproape uscaţi. Numai cele 3 fire de regina-nopţii, culese de aseară, împrăştie un miros plăcut şi dulce, ca un sărut de adio al verii. A venit toamna. Am reuşit să mă împac cu ideea că vara a trecut şi vor urma zile reci şi ploiase. Apoi va ninge şi totul va fi alb. Iar eu voi fi tot eu. Şi sunt fericit că vara a plecat de tot. E bine să fie toamnă.