Epava

Razele soarelui scaldă gara şi liniile de cale ferată pătate de ulei. Printre ele zac gunoaie aruncate de muncitorii care se întorc în fiecare seară de la muncă. Pe şine stau garate marfare vechi, vopsite maroniu şi mâncate de rugină, care par uitate aici pentru totdeauna.

Felul cum arată gara în lumina de dimineaţă îmi dă impresia că trăiesc unele dintre ultimele zile din viaţa acestei lumi, care mi se pare iubită, ruptă, sfâşiată şi dată uitării de cei care au locuit-o până acum. Mi se pare că seamană cu o epavă, scoasă la suprafaţă şi acoperită de corali, dar care încă mai e capabilă de a face o ultimă călătorie.

Apoi trenul porneşte. Îmi dau seama că totuşi există locuri frumoase care nu au fost afectate de nepăsarea oamenilor atât de mult, care încă mai pot fi salvate. Iar ele, la rândul lor, încă mai pot salva locurile moarte, străzile goale şi murdare dintre blocurile înalte ale oraşelor, zgomotele înfundate ale locurilor care nu dorm niciodată, scările de blocuri împânzite de mirosul de ghenă. Nu mi se pare că e vorba de nepăsare, ci de o ignoranţă lucidă, de prostie și lipsa puterii de a înțelege.

Mergând cu trenul acesta descopăr acel loc unde se întrepătrund cele două lumi, la fel de sinucigaşe, dar totuşi diferite. Iar diferenţa constă numai în faptul că una dintre ele încă nu cunoaşte la fel de multe lucruri ca cealaltă, iar cealaltă a uitat lucrurile cele mai importante pe care le ştia prima. Diferenţele astea se văd, ustură, înţeapă, duhnesc. Mă întreb cum de mai pot iubi lanurile şi câmpul, care îmi par încă naturale, îmi par încă frumoase, sălbatice...

Nu aş vrea să moară lumea asta, sau macar nu aşa, nu din ignoranţă şi imaturitate. Măcar să fie o luptă, să fie o dorinţă nebunească, o catastrofă, să fie un motiv care să o facă să moară demn şi nu ca o prostituată îmbătrânită și urâtă, senilă sau poate prea lucidă pentru un sfârșit așa trist.

Poate că ceea ce spun nu are niciun sens, poate că lumea nu a aşa distrusă cum o văd acum, poate mi se pare. De fapt, cred că lumea poate fi distrusă sau salvată într-o singură clipă, printr-o singură decizie. Simplă. Întrebarea e numai una: ce ne dorim?