Subdiviziuni

Migălesc la lucrarea asta

de foarte mult timp,

de parcă ar fi cea din urmă.

Nici nu mai știu

de ce m-am apucat de ea...

Oricum, cumplită muncă, ce să-ți mai spun.

Pentru că în loc să pornesc de la un bloc de piatră

din care să cioplesc apoi

(cum ar face orice sculptor zdravăn la cap),

eu am început de la aproape nimic

și am adăugat, zilnic,

pic cu pic,

gram cu gram,

subdiviziuni ale mele.

Le desprindeam din mine

cu două degete

– cum rupi ca să guști dintr-o branză

sau dintr-o bucată de halva –

și le lipeam în lucrarea asta ciudată

fără să-mi dau seama ce va ieși.

Așa au ajuns să încapă în ea

tot soiul de lucruri,

de la bastonașe, până la radicali,

de la mirosul de cerneală, până la

cel de coji de portocală.

de la primele dimineți in doi

pană la întrebarea

“ce însemăm noi”?

Acum, în mod foarte ciudat,

lucrarea în sine

a ajuns să rimeze

destul de mult

cu mine.

Iar seara, pe întuneric,

Când îi zăresc conturul

– de la lumina portocalie

a stâlpilor de pe stradă

ce intră subtil pe fereastră –

ajung să cred că m-am născut

a doua oară.