Lumea e simplă

Sigur că lumea e complexă. Ieşi un pic până afară, în stradă şi mergi chiar într-o intersecţie centrală, unde maşinile nu încetează să treacă aproape niciodată. Sunt sigur că vezi oamenii cum mișună, cum caută, cum fug, de ei atârnând gânduri, frici, idei, întrebări.

Sigur că lumea e complicată. Uită-te la blocuri, sau coboară la metrou. Uită-te la stâlpii de curent. Deschide o carte sau chiar şi un caiet de mâzgălituri. Sau mai bine deschide 1.000. Toate diferă, toate sunt altfel.

Şi totuşi, lumea e doar atât: lume.

E doar o intersecţie, sunt doar blocuri şi doar nişte caiete de mâzgălituri, sunt doar cuvinte... Ca să-nţelegi lumea, găseşte o piatră şi sparge-o. Are nişte culori ciudate şi o textură extraordinară. Atinge-o şi simte-i cu degetele nervurile create de timp şi de frământările materiei. Aşa e şi lumea. Procesul prin care a trecut piatra este acelaşi cu cel prin care a trecut lumea.

De fapt, lumea e simplă. Noi suntem cei care ne ambiţionăm să o complicăm, să o mărim, să o transformăm în altceva decât este.

Fiecare îşi reprezintă lumea în felul lui. Pentru fiecare există aceeaşi lume, dar totuşi alta, mai mult sau mai puţin complexă, mai mult sau mai puţin bună, mai mult sau mai puţin transformabilă.

De fiecare dată când lumea e prea complicată, eu o desfac cu mintea şi o schiţez cu un creion care ajunge să fie din ce în ce mai bont. O re-construiesc din cuvinte şi apoi tai multe dintre ele, ca să rămână esenţialul. Apoi o clădesc înapoi, simplă. Lumea sunt eu. Lumea eşti tu. Ce uremază?