M-am trezit foarte devreme.
Nu era nimeni afară,
Numai o ceață fină și un soare
Ce-și trimitea razele în fâșii, pe patul meu,
Unde sta, despachetat cu grijă,
Curajul.
Eram încă adormit,
Așa că m-am spălat pe dinți neîndemânatic,
Și m-am lovit în gingie.
„Ăsta e semn bun”, mi-am zis,
Și nu am băgat de seamă.
Mi-am luat pe mine pantalonii colorați,
cămașa în carouri și haina de toamnă
-- pentru că acolo unde
vreau să mergem va fi frig și străin --
și am ieșit din casă nerăbdător,
Dar cu o senzație vagă, înăuntrul meu,
Că poate am uitat ceva...
Drumul spre tine a fost cam lung,
Oamenii în autobuz puțini și triști.
Soarele a intrat și el de tot în nori.
Amintiri veneau și treceau
În timp ce priveam pe geam.
Și mă tot gândeam că poate am uitat ceva...
Tu încă dormeai, când am ajuns,
Și nu știai ce plănuisem toată noaptea.
Așa că te-am trezit ușor.
Picioarele ți s-au jucat încet sub pătură,
Ochii întredeschiși m-au privit nedumeriți.
Apoi, zâmbind, te-ai întors
Și mi-ai șoptit să vin lângă tine.
Mă tot întreb, însă...
Dacă nu e ceva ce-am uitat.
No comments:
Post a Comment