Se vede abia puţin.
O ghicesc prin nisipul de stele
umplute cu un strop de lumină
și printre scoicile viselor tale,
în care caut eu fluturaşi albi
(știi, ca în vara aceea,
când am văzut unul
ieșind dintr-o cochilie),
iar tu îmi spui
să mă grăbesc
pentru că e prea târziu.
Mâine e foarte departe și,
cu cât trece timpul,
parcă şi mai departe mi se pare.
„Ţi se pare”, îmi spui tu,
aproape îngrijorată.
„Va fi repede mâine.
De ce nu te grăbeşti?”
Apoi îmi spui
că o să-mi faci un ceai de afine,
o să-mi citeşti poezii,
iar mai apoi,
când mâine
o va împinge pe azi în spaţiu
pentru totdeauna,
o să aduni stelele cu o mână
și o să faci întuneric.
Iar eu încă voi mai căuta
fluturaşi albi în scoicile tale,
ştiind că...
cealaltă mâine
e departe de tot.
:)
ReplyDelete