nu a fost nimic.
Apoi, după o eternitate,
Nimicul a visat
cifra zero.
Cifra zero a visat
cifra unu,
iar cifra unu a visat
alte cifre
şi cifrele între ele.
Până-ntr-o zi,
când cifrele
m-au visat pe mine;
i-au visat pe el şi pe ea
şi te-au visat pe tine.
Şi noi
ne-am visat între noi.
Apoi, mult mai apoi,
ne-am plictisit
şi am început
să numărăm:
unu, doi...
Paul, nu stiu ce sau cine te inspira.... nici nu conteaza si nici nu vreau sa stiu. Vreau doar sa-ti spun ca aceste versuri au “trezit” multe amintiri si emotii pe care le credeam pierdute, uitate... si e tare placut :)
ReplyDelete:) Lucia, nici eu nu ştiu sigur de unde vine inspiraţia. poate că nici măcar nu e inspiraţie, ci o stare de spirit.
ReplyDeletemă bucur că ai regăsit în versurile astea ceva cunoscut ţie. recunosc că feedbackul celor care citesc este cel mai plăcut lucru care i se poate întâmpla unui blogger :), iar eu acum mă simt bine că m-am hotărât să postez rândurile de mai sus.
ma uimesti de fiecare data cu sensibilitatea ta:*ai un suflet extraordinar si cel mai frumos e ca il imparti cu noi!
ReplyDeleten-aş putea să ţin totul pentru mine :)
ReplyDeleteideea e că blogul meu nu e un blog unde să intri zi de zi neapărat, ci unul unde să intri ca să regăseşti ceea ce toţi ne străduim atât de mult şi atât de des să ascundem
Bine mai, Nichita!
ReplyDelete