Thursday, May 22, 2008

Până la tine

Îmi aduc
destul de bine
aminte de mine.
Eram un fel de an
fără anotimpuri,
sau un fel de
mare fără valuri.
Cred că arătam
exact ca un om
pentru care
lumea a devenit
previzibilă
şi pentru care
diferenţa dintre azi şi mâine
sunt doar secundele
şi orele schimbate.
Nu mai credeam
că cineva aşa frumos ca tine
încă mai există.
Ba nu,
de fapt,
mai avem o speranţă mică,
pusă bine de tot la presat,
într-un caiet de engleză
al mamei
de când era studentă.
Am gasit
speranţa
vara trecută,
la un moment dat,
când căutam o carte bună
și fix atunci m-ai sunat tu
să ieșim
în Herăstrău.

Sunday, May 11, 2008

Căutare

Astăzi am desenat
un zâmbet
pe un rest de foaie
şi m-am plimbat cu el în mână
pe străzi,
căutând pe cineva
pe a cărei faţă
să se potrivească.
Străzile erau pavate şi lungi,
casele păreau pustii.
Oamenii treceau
fără să mă vadă.
La un moment dat,
chiar a început să plouă
şi m-am trezit alergând, departe.
Mirosea a ud,
iar împrejur nu mai era nimeni.
Am luat-o uşor pe alte străduţe
cu alte case
şi alte poveşti.
Un şotron se topea
sub stropii călduţi.
Apoi, mult mai târziu,
când am ajuns acasă
şi mi-ai deschis ușa,
mi-am dat seama că zâmbetul
ţi se potrivea
chiar ţie.

Tuesday, May 6, 2008

Arată-mi

Arată-mi
cum să mă joc.
Ia-mi mânile
şi arată-mi mişcările!
Învaţă-mă regulile.
Condu-mă cu mâinile tale,
care în două secunde
mă urcă şi mă coboară
din vârful unei stânci
până în locul obscur şi adânc
de unde pornesc
apele acestor meleaguri.
De ce aş vrea să explic lucruri?
Mi-e atât de uşor
să le iau aşa cum sunt!
De ce aş lupta,
când e atât de simplu să accept?
De ce aş spune nu,
când e atât de bine
să spun da?

Wednesday, January 23, 2008

Cazmaua

Sap. E noapte.
Afară plouă şi zgomotul sacadat al ploii
Se-aude pe streaşina veche.
Prin tavan curg şiroaie în unele locuri,
dar nu mă sperii.
Sunt doar încordat.
Îmi pare că încă sunt eu,
dar curg încet, odată cu ploaia
și mă izbesc de streaşina casei;
Mă scurg printre grinzile ude.

M-am zgâriat, am degetele umflate
și mi se văd venele mâinilior,
dar nu mai simt dureri,
nu-ţi face griji.
Nu mai simt nimic.
Decât ploaia cum cade pe pielea casei
Și tăişul firelor de iarbă
Ce răsar de sub unghiile burlanelor.

Strâng din dinţi.
Cu fiecare gând rău
prind mai multă putere.
Cu fiecare mişcare mai puţin simt.
Până la un moment dat,
Când mă voi prăbuşi, probabil, de tot.
Mă simt nebun, dar probabil nu sunt,
Pentru că nu mi-aş da seama.
Sap din ce în ce mai adânc şi mai cu putere.
Sar aşchii din pietre.
Cazmaua trozneşte... dar nu mai e mult.
- Rezistă! Rezistă!

...tu mă întrebi mirată de ce...

Îmi sap în suflet o groapă,
ca să-mi îngrop partea de lume bolnavă şi-aprope moartă.

Se face ziuă acum.

Alungă norii cu mâinile tale
şi-nchide-mă în ochiul tău dulce,
să mă refac.

Monday, January 14, 2008

În oraşul meu

Am ieşit din casă
şi m-am încălţat în grabă
cu tenişii.
Aveau şireturile nedesfăcute,
ca de obicei
şi au intrat greu.
Era aproape prânzul.
Mama întindea rufe pe sârmă
şi în curte mirosea uşor
a detergent şi a cartofi prăjiţi.
... dar eu aveam altceva în minte.
Am ieşit pe poarta verde
şi am fugit pe străzile pustii şi plouate,
cu duzi şi gutui bătrâni
şi mirosind a ud,
până m-ai prins tu de-o mână
cu mâna ta umedă,
uşor emoţionată.
M-ai privit intens,
mi-ai şoptit ceva la ureche
şi mi-am dat seama
că e timpul să mă opresc.

Monday, December 3, 2007

(Im)perfectă

Lasă-ţi gândurile să zboare. Lasă-le să zboare libere! Leagă-ţi baloane umflate cu heliu de pat (e nevoie de foarte multe, te previn) şi adormi în el, plutind spre nori. Dacă ar fi fost posibil...

Mă gândesc uneori că aşa începe totul... ca atunci când se naşte o frunză. Un simplu muguraş. Apoi, o simplă foaie uscată. Dar aste e mai apoi. Oho! Mult mai apoi...

Frunzele seamănă cu oamenii, seamănă cu ideile, cu visele. Şi unde se usucă o frunză, anul viitor va da un nou muguraş.

De fapt, provocare e că trebuie să scriu o poveste despre o frunză. Aşa că... o frunză se plimba într-o zi pe stradă. Dansa cu vântul, un fel de... vals pe muzica unei zile de toamnă. Nimeni nu putea înţelege însă. Nimeni nu putea vedea. pentru ei, era doar o frunză bătută de vânt. Ceva obișnuit. Până când un băieţel o descoperă şi o ridică, ținând-o cu grijă între arătător și degetul mare. Se uită la ea fascinat, de parcă ar fi găsit-o după o îndelungată căutare şi începe s-o studieze pe toate părţile,  atingându-i, nervurile ieşite în relief,  cu degetele lui micuțe și unghii tăiate strâmb.

O frunză uscată şi tare. Fără viaţă.

Tot întorcând-o pe toate părţile, la un moment dat din frunză se rupe o părticică şi se pierde în praful de pe jos. Copilul rămâne un pic locului, uitându-se după bucăţică, iar apoi se uită din nou la frunză, care nu mai e întreagă. Nu mai e un tot. Nu mai e... perfectă. Așa că se aşază în genunchi, cu pietricelele de pe jos înţepându-l timid prin pantaloni şi începe să caute. La un moment dat îi și cad câteva lacrimi în praful în care scormonește după bucăţica de frunză.

După un timp reuşește să o găsească, însă îşi dă seama, dezamăgit, că bucăţica nu mai putea fi lipită la loc. Frunza nu mai poate fi întreagă orice ar face. Nu va mai fi niciodată la fel...

Chiar în acel moment însă, cineva se apropie şi o umbră acoperă locul unde stă băieţelul. Apoi, către el se întinde o mână cam la fel de mică precum a lui, în care stau amestecate o mulţime de bucăţele de frunze uscate. Băieţelul se ridică şi se uită în ochii fetiţei care a rămas cu mâna întinsă, în timp ce pe cealaltă o ţine la spate, de parcă ar avea ceva de ascuns. El privește palma plină de frunze, dar nu înţelege şi se uită din nou în ochii ei, căutând parcă un răspuns. Atunci, fetiţa scoate celaltă mână de la spate şi îi întinde o frunză întreagă.

- Uite, zice ea, asta e aproape perfectă. „Aproape”, pentru că în lume nimic nu e perfect. Totul depinde de noi.

Ea ştie un pic mai bine despre ce e vorba. A trecut prin asta deja şi înţelesege că unele frunze, la fel ca majoritatea viselor şi ideilor, se rup la un moment dat. Atunci e timpul să cauţi altele şi e important să ştii că fiecare frunză este perfectă în felul ei. Dar până să înţelegi asta, trebuie să rupi câteva, multe, şi poate chiar să-ţi pară rău după ele.

Se făcuse târziu. Băieţelul o sărută pe fetiţă pe obraz, ia frunza şi-i promite ca într-o zi, curând, să se întâlnească şi să caute împreună frunze...
*găbiței

Monday, November 26, 2007

Prin pod

Pe langă ochii căprui
și vorbele dulci,
am şi eu momente când vărs sare pe masă
și spun că e semn rău.
Şi am şi nişte cutii
cu jucării vechi şi rupte, în cameră, după fotoliu
și nişte cărţi cu poveşti urâte,
care miros a vechi şi a praf,
prin pod.
Dar, te rog,
nu le căuta.
Mai am şi altele, frumoase,
care o să te vrăjească, îţi promit!
O să aprind o lumânare, o să mă joc în părul tău
şi o să îţi citesc din ele.
Poate se sfârşeşte timpul până le termin,
ca să nu mai trebuiască să ajung
și la celelalte.