Cazmaua

Sap. E noapte.
Afară plouă şi zgomotul sacadat al ploii
Se-aude pe streaşina veche.
Prin tavan curg şiroaie în unele locuri,
dar nu mă sperii.
Sunt doar încordat.
Îmi pare că încă sunt eu,
dar curg încet, odată cu ploaia
și mă izbesc de streaşina casei;
Mă scurg printre grinzile ude.

M-am zgâriat, am degetele umflate
și mi se văd venele mâinilior,
dar nu mai simt dureri,
nu-ţi face griji.
Nu mai simt nimic.
Decât ploaia cum cade pe pielea casei
Și tăişul firelor de iarbă
Ce răsar de sub unghiile burlanelor.

Strâng din dinţi.
Cu fiecare gând rău
prind mai multă putere.
Cu fiecare mişcare mai puţin simt.
Până la un moment dat,
Când mă voi prăbuşi, probabil, de tot.
Mă simt nebun, dar probabil nu sunt,
Pentru că nu mi-aş da seama.
Sap din ce în ce mai adânc şi mai cu putere.
Sar aşchii din pietre.
Cazmaua trozneşte... dar nu mai e mult.
- Rezistă! Rezistă!

...tu mă întrebi mirată de ce...

Îmi sap în suflet o groapă,
ca să-mi îngrop partea de lume bolnavă şi-aprope moartă.

Se face ziuă acum.

Alungă norii cu mâinile tale
şi-nchide-mă în ochiul tău dulce,
să mă refac.