Tuesday, November 22, 2011

Doar aici


Plutește ceva insidios în aerul greu din această încăpere largă și înaltă, aproape cât un hangar. Ceva ce numai aici găsești. E ca un carnaval tăcut, sau ca o întâlnire secretă. Privirile sunt goale și totuși căutătoare, curioase. Nu poți să-i privești pe ceilalți decât în fugă. Sunt deodată prea multe fețe, prea multe scaune, prea multe șoapte, grimase, chicoteli, foșnet de haine. În aer se amestecă mirosul de țesătură veche, de trupuri și de parfumuri -- unele prea tari.

Ea îi scutură lui părul de la ceafă cu un gest tăiat din încheietură. E brunetă, cu părul scurt și are un zâmbet băiețesc care se adâncește departe în obraji.

Unii vin aici în grupuri. Alții vin singuri și se așează răzleți. Unii își iau de băut și de mâncat și atunci atmosfera se contaminează cu încă un miros, poate cel mai puternic: acela de popcorn.

De data asta e mult mai plin decât de obicei. Însă dacă reușești să-ți găsești repede un loc potrivit, ai timp să observi lucruri care în alte părți lipsesc complet. Lucruri simple, precum o napolitană, frunze uscate făcute teanc și ținute de o mână pe care stă un inel mare și vechi, pălării făcute de pălărier. Aici vezi oameni pe care altfel nu îi vezi deloc. Vezi costume mai noi sau mai ponosite, culori rare, mixturi ciudate, haine bourgeois cumpărate din second hand-uri de cartier. Aici vezi creștete grizonante. Uneori sunt linii și purici pe ecran. Sunt reprize de tuse sau horcăieli. Sunt oameni cu adevărat ciudați și oameni cu adevărat normali.

La un moment dat luminile se sting, pe rând, ecranul se aprinde, difuzoarele troznesc scurt și înfundat. Și, pentru o oră și un pic, dispar toți.

Sunday, November 20, 2011

Jocul

Acesta e un joc pe perechi,
Se joacă în câte doi.
Nici noi nu știm prea bine de ce.
Așa sunt regulile descoperite ieri,
Când stăteam încă netulburați
În grădina liniștită din spatele casei.
Păcat că de atunci lucrurile
au devenit de nerecunoscut...

Așadar, fiecare va trebui să-și aleagă
-- în urma unor analize îndelungi
sau, de ce nu, total întâmplător --
Cu cine să se joace
În următoarea jumătate de veac.
Pardon, de oră.

Dar atenție, căci timpul aici
Curge un pic altfel.
Nu vă luați după ceasul din perete,
Nu vă luați după soarele care intră pe geam,
Nu vă luați după liniștea sau zgomotele de afară,
Nu vă luați după impresii.
Încercați mai bine să vă concentrați
Asupra jocului.
E tot ce ne-a mai rămas.

Saturday, November 19, 2011

Timpul stă în fotografii


Gerti și Eugen Gerbert, într-una din cele câteva mii de fotografii

El poartă ochelari și e brunet, fruntea adusă ușor în față. Își șterge un zâmbet. Ea merge alături. Are cizme maronii până la genunchi și o eșarfă albă, ochi negri și părul lung. Incă nu se țin de mână. Ea râde ușor, așezându-și mai bine eșarfa, fără să îi schimbe însă deloc poziția. Are doar nevoie de un gest care să îi confirme că totul e în ordine.

Trec de mine și în față e pustiu pe o bucată bună de drum. Pe marginea străzii stau niște flori înfipte în două vaze în jurul unei tăblițe de marmură pe care stă lipită o fotografie color. Din ea zâmbesc două tinere. Florile sunt recente. Candelele sunt stinse. Sub fotografie scrie: Cristina Simona, 1986-2009.

Cineva încă nu a uitat. Cineva va uita.

Străzile sunt reci. Am fost să văd câteva filme din cadrul unui festival ce rulează la Cinema Scala. Una dintre proiecții se numea "The Photographer's Wife", despre un german pasionat de fotografie, care și-a umplut timpul și casa cu fotografii cu soția lui blondă, durdulie și cu sâni frumoși.

Sunt fotografii cu ea îmbrăcată, în lenjerie sau goală, pe pietre, în apă, în pădure, în baie, în pat, în rochie roșie, în halat, pe tocuri, desculță, serioasă, tristă, tânără, bătrână. Sunt mii de poze făcute în 40 de ani de căsnicie. El a murit. Ea are acum peste 70 de ani și o casă ticsită cu poze cu ea însăși făcute de un om care a dispărut pentru totdeauna. Se întreabă când a zburat tot acel timp și cum a înghițit, clipă cu clipă, fiecare moment pe care l-au trăit amândoi, fiecare vară, fiecare călătorie, fiecare poză.

Se uită pe fereastră, iar în stația de tramvai de dedesubt așteaptă o femeie în roșu. Ea crede că orice femeie în roșu e ușor de remarcat. Așa că desface șifonierul mare și plin ochi și arată câteva rochii de-ale ei. "Incă le am". Scoate una și o îmbracă și pozează în fața camerei regizorului exact ca în fața aparatului foto al bărbatului ei, cu o mână pe șold și a doua negăsindu-și un loc clar. Un picior în fața celuilalt. Probează un zâmbet.

Saturday, November 12, 2011

Putere

Încep să cred că sunt mai puternic
Decât Dumnezeu.
El spunea să fie așa și pe dincolo
Și era.
Spunea, de exemplu, să fie lumină
Spunea să fie început
Spunea să fie ordine
Și era.

În schimb, eu nu trebuie decât
Să mă gândesc
La diverse lucruri
Că deja și încep să apară.
Lucruri cum ar fi
Întunericul,
Frica,
Îndoiala,
Devin imediat cât se poate de adevărate.
Apoi trebuie tot eu
Să găsesc o soluție să
Repar toate aceste fisuri.
Măcar de-ar funcționa din nou
Dacă doar m-aș gândi - cum spun unii.

Mă mulțumesc însă cu faptul
Că nici opera mea, nici a Lui
Nu sunt perfecte.
Ia te uită afară, pe geam:
Cât haos
Cât întuneric
Și cât sfârșit.

Saturday, November 5, 2011

Reglaj

Am trecut de mult de finiș
Dar eu încă alerg
Contra vântului
Și nu aud nimic altceva
Decât respirația mea regulată,
Undeva înăuntru, umflându-mi pieptul,
Și inima bătându-mi tare, dar sacadat;
Sigur.

Sunt amândouă reglate corespunzător
În luni întregi de pregătire
A angrenajului intern,
Care astfel se încăpățânează mai ușor
Să creadă că în afară de iubire
Mai e bun și la altceva.

Sunday, October 30, 2011

Enciclopedie

Nu prea înțeleg ce spune
Zâmbetul tău
Când ia toate aceste forme
Mai ușor sau mai greu de descifrat.

Ca să fie înțeles corect
Ar trebui să aibă atașată tot timpul
O enciclopedie groasă,
Ilustrată frumos și actualizată constant,
Plină de explicații, și definiții, și note de subsol
Pentru fiecare încrețitură a buzelor
Pentru fiecare cută de pe obraji
Pentru fiecare cuvânt nenăscut
Si, mai ales, pentru fiecare zâmbet care,
De fapt, nu este zâmbet.

Sunday, October 23, 2011

Haine

Când se lasă seara, hainele mele
Pe care uneori le port direct peste suflet,
Se strecoară afară din dulap
Și se combină cum pot mai bine
-- unele după culori, altele după stare.
Se hotărăsc greu între ele
Care să-și facă curaj să iasă-n față.
Se gândesc că eu sunt cam pretențios.
Apoi, mă pomenesc dintr-odată strigat:
- Să mergem! zic ele, cu energie,
Zâmbind dintr-un guler.
- E timpul perfect pentru un ultim zbor,
Pentru aer curat
Sau măcar pentru străzile necirculate.

Eu nu prea am timp de jocurile lor,
Așa că la-nceput nici nu le bag în seamă.
Mă gândesc că o să treacă și seara asta.

Hainele,
Pe care uneori le port direct peste suflet,
Sunt un pic încurcate la-nceput.
Așa că se-apucă să-mi facă un ceai
sau o ciocolată caldă.
Cotrobăie prin cutii
După culori, gume, foi, jucării,
Destrămându-se de râs.
Mai dau și peste câte o amintire
Și atunci se face liniște. Șușotesc
între ele, dând din mâneci nemulțumite.

Eu -- care în tot timpul ăsta stau și le privesc --
Sunt prea obosit pentru un ultim zbor, pentru aer curat,
Iar de străzi necirculate încă mi-e teamă.
De-aia zic: du-te tu, suflete, cu ele. Ia-o înainte.
Poate vă prind și eu din urmă
Mai încolo.