Monday, January 14, 2008

În oraşul meu

Am ieşit din casă
şi m-am încălţat în grabă
cu tenişii.
Aveau şireturile nedesfăcute,
ca de obicei
şi au intrat greu.
Era aproape prânzul.
Mama întindea rufe pe sârmă
şi în curte mirosea uşor
a detergent şi a cartofi prăjiţi.
... dar eu aveam altceva în minte.
Am ieşit pe poarta verde
şi am fugit pe străzile pustii şi plouate,
cu duzi şi gutui bătrâni
şi mirosind a ud,
până m-ai prins tu de-o mână
cu mâna ta umedă,
uşor emoţionată.
M-ai privit intens,
mi-ai şoptit ceva la ureche
şi mi-am dat seama
că e timpul să mă opresc.

Monday, December 3, 2007

(Im)perfectă

Lasă-ţi gândurile să zboare. Lasă-le să zboare libere! Leagă-ţi baloane umflate cu heliu de pat (e nevoie de foarte multe, te previn) şi adormi în el, plutind spre nori. Dacă ar fi fost posibil...

Mă gândesc uneori că aşa începe totul... ca atunci când se naşte o frunză. Un simplu muguraş. Apoi, o simplă foaie uscată. Dar aste e mai apoi. Oho! Mult mai apoi...

Frunzele seamănă cu oamenii, seamănă cu ideile, cu visele. Şi unde se usucă o frunză, anul viitor va da un nou muguraş.

De fapt, provocare e că trebuie să scriu o poveste despre o frunză. Aşa că... o frunză se plimba într-o zi pe stradă. Dansa cu vântul, un fel de... vals pe muzica unei zile de toamnă. Nimeni nu putea înţelege însă. Nimeni nu putea vedea. pentru ei, era doar o frunză bătută de vânt. Ceva obișnuit. Până când un băieţel o descoperă şi o ridică, ținând-o cu grijă între arătător și degetul mare. Se uită la ea fascinat, de parcă ar fi găsit-o după o îndelungată căutare şi începe s-o studieze pe toate părţile,  atingându-i, nervurile ieşite în relief,  cu degetele lui micuțe și unghii tăiate strâmb.

O frunză uscată şi tare. Fără viaţă.

Tot întorcând-o pe toate părţile, la un moment dat din frunză se rupe o părticică şi se pierde în praful de pe jos. Copilul rămâne un pic locului, uitându-se după bucăţică, iar apoi se uită din nou la frunză, care nu mai e întreagă. Nu mai e un tot. Nu mai e... perfectă. Așa că se aşază în genunchi, cu pietricelele de pe jos înţepându-l timid prin pantaloni şi începe să caute. La un moment dat îi și cad câteva lacrimi în praful în care scormonește după bucăţica de frunză.

După un timp reuşește să o găsească, însă îşi dă seama, dezamăgit, că bucăţica nu mai putea fi lipită la loc. Frunza nu mai poate fi întreagă orice ar face. Nu va mai fi niciodată la fel...

Chiar în acel moment însă, cineva se apropie şi o umbră acoperă locul unde stă băieţelul. Apoi, către el se întinde o mână cam la fel de mică precum a lui, în care stau amestecate o mulţime de bucăţele de frunze uscate. Băieţelul se ridică şi se uită în ochii fetiţei care a rămas cu mâna întinsă, în timp ce pe cealaltă o ţine la spate, de parcă ar avea ceva de ascuns. El privește palma plină de frunze, dar nu înţelege şi se uită din nou în ochii ei, căutând parcă un răspuns. Atunci, fetiţa scoate celaltă mână de la spate şi îi întinde o frunză întreagă.

- Uite, zice ea, asta e aproape perfectă. „Aproape”, pentru că în lume nimic nu e perfect. Totul depinde de noi.

Ea ştie un pic mai bine despre ce e vorba. A trecut prin asta deja şi înţelesege că unele frunze, la fel ca majoritatea viselor şi ideilor, se rup la un moment dat. Atunci e timpul să cauţi altele şi e important să ştii că fiecare frunză este perfectă în felul ei. Dar până să înţelegi asta, trebuie să rupi câteva, multe, şi poate chiar să-ţi pară rău după ele.

Se făcuse târziu. Băieţelul o sărută pe fetiţă pe obraz, ia frunza şi-i promite ca într-o zi, curând, să se întâlnească şi să caute împreună frunze...
*găbiței

Monday, November 26, 2007

Prin pod

Pe langă ochii căprui
și vorbele dulci,
am şi eu momente când vărs sare pe masă
și spun că e semn rău.
Şi am şi nişte cutii
cu jucării vechi şi rupte, în cameră, după fotoliu
și nişte cărţi cu poveşti urâte,
care miros a vechi şi a praf,
prin pod.
Dar, te rog,
nu le căuta.
Mai am şi altele, frumoase,
care o să te vrăjească, îţi promit!
O să aprind o lumânare, o să mă joc în părul tău
şi o să îţi citesc din ele.
Poate se sfârşeşte timpul până le termin,
ca să nu mai trebuiască să ajung
și la celelalte.

Sunday, November 18, 2007

Idei uscate

A venit toamna.
Frunzele s-au prăbuşit
de mult pe jos,
făcând găuri în asfaltul timpului,
mai mari sau mai mici,
în funcţie de imaginaţia fiecăruia.
Dintre toate (la imaginații mă refer),
A mea se pierde
printre băltoacele dese,
Căutând idei uscate şi călduţe,
cu miros de pulover de bunică
şi dovleac copt.

Wednesday, November 14, 2007

Cealaltă mâine

E mâine departe.
Se vede abia puţin.
O ghicesc prin nisipul de stele
umplute cu un strop de lumină
și printre scoicile viselor tale,
în care caut eu fluturaşi albi
(știi, ca în vara aceea,
când am văzut unul
ieșind dintr-o cochilie),
iar tu îmi spui
să mă grăbesc
pentru că e prea târziu.
Mâine e foarte departe și,
cu cât trece timpul,
parcă şi mai departe mi se pare.

„Ţi se pare”, îmi spui tu,
aproape îngrijorată.
„Va fi repede mâine.
De ce nu te grăbeşti?”
Apoi îmi spui
că o să-mi faci un ceai de afine,
o să-mi citeşti poezii,
iar mai apoi,
când mâine
o va împinge pe azi în spaţiu
pentru totdeauna,
o să aduni stelele cu o mână
și o să faci întuneric.
Iar eu încă voi mai căuta
fluturaşi albi în scoicile tale,
ştiind că...
cealaltă mâine
e departe de tot.

Monday, November 12, 2007

Teoria Ploii

Aceasta sună cam aşa:

E vară. Cald. Noapte. Ora 2:30. Oamenii dorm în sfârşit, după o zi toropitoare, în timp ce afară se strâng câţiva norişori. La un moment dat, începe să plouă, încet. Dar totul durează numai 3 minute. Pământul cald abia simte picurii şi într-o jumătate de oră se usucă. Norii se împrăştie şi nimic nu pare să se fi întâmplat. Nimeni nu pare să fi băgat de seamă, deşi s-au strâns nori şi a plouat. A avut loc o schimbare. Dar pentru că niciunul dintre aceste lucruri nu a fost perceput de nimeni, oamenii nu conştientizează nimic.

Totuşi, a plouat, lumea s-a schimbat, ecuaţiile lumii au suferit mici modificări. Acest lucru poate să influenţeze viitorul mai mult sau mai puţin. Dacă noi nu observăm un proces, nu înseamnă că el nu are loc.

Thursday, November 8, 2007

Lumea ta fără tine

Azi,
după ce ai plecat,
am adormit din nou
și m-am trezit
mult mai târziu,
în camera goală
și aproape străină.
Singur.
Toate lucrurile dimprejur
păreau fugite,
plecate,
sau chiar aplecate înspre mine,
cumva.
Prăbuşite.
Păreau ciudate şi amorfe.
Păreau tu
fără acea parte din tine
pe care o ştiu eu.
Până şi floarea de plastic
din paharul cu pixuri
voia să se închidă.
Până şi soarele
se chinuia mai mult
să intre printre perdele.

M-aş culca din nou,
ca să mă trezesc
când te întorci,
într-o lume vie.