Sunday, February 21, 2010

Prima staţie

Nu ştiu cum au trecut ultimele luni...
Multe zile au semănat împrejur doar întrebări;
multe au semănat răspunsuri ciudate.
Unele dintre ele au semănat cu cele pe care le credeam
uitate de tot şi lăsate undeva, în spate, pe drum.
Altele mi-au părut reci,
precum obrajii tăi atunci când e aproape iarnă.

Nu ştiu de ce-ţi spun toate acestea...
Nici măcar nu te cunosc. Totuşi,
tu îmi zâmbeşti şi te faci că înţelegi.
Desenezi din picior un ritm, de pe scaunul de vizavi,
şi te pregăteşti să cobori la prima staţie.

Tuesday, February 9, 2010

Fulgi peste tot

Ninge de trei zile şi sunt fulgi peste tot.
Zboară în jos şi-n sus şi mi se prind de gene.
Chiar şi sub perna ta preferată au intrat câţiva.
Eu, în schimb, iarăşi nu m-am putut abţine azi
şi am furat trei bomboane când nu erai în cameră.
Apoi am îmbrăcat ambalajele într-unul singur,
astfel încât să semene cu o bomboană nedesfăcută,
pe care am pus-o la loc.

Nu ştiu pe cine vreau să păcălesc,
dar zâmbetul lăsat în fugă
pe globul galben cu căsuţă şi drum albe
îmi spune că şi de data asta scap.
Iar dacă vei vrea şi vei vrea să desfacem împreună „surpriza”,
în locul bomboanei promit să-ţi îndeplinesc o dorinţă.
De exemplu, ce-ai zice de o plimbare cu sania cea veche
pe sub stâlpii aburiţi?

Thursday, January 28, 2010

Gardul

Am acasă un gard de fier mare, verde,
care se bucură de fiecare dată când mă întorc.
Îmi dau seama după reacţia lui:
clanţa de la poartă
scârţie uşor;
poarta se deschide
aproape la fel de greu ca şi mine;
iar prin unele locuri schiţează sincer
câte un zâmbet ruginit.

Dar nu-i nimic – îmi spun –,
la vara voi lua o cutie de vopsea (de fapt, mai multe),
voi pune jos scăunelul cu două picioare
şi voi petrece, cu gardul,
tot timpul pe care până atunci l-am împărţit cu alţii.

Friday, January 22, 2010

Privirea ta

Nu mă privi aşa, de parcă m-ai cunoaşte
dintr-un alt timp sau din altă lume.

Sunday, January 17, 2010

Saturday, December 26, 2009

Străzi

Către ce duc străzile acestea lungi şi goale
şi pline de frunze, căzute unele peste celelalte,
ce par să acopere totul?
Către ce mă duc, încet, tăcute, mai singure chiar decât mine?

Nu vreau soare astăzi, îmi sunt de ajuns norii.
Nu vreau o cameră caldă, îmi plac străzile goale şi pustii,
pentru că pe mine mă umplu pe dinăuntru.

E un soi de complementaritate ciudată
- aceea între sufletul meu şi străzi -,
pe care au creat-o timpul, cred,
şi mâinile pe care le-am cunoscut până acum,
cu degete atât de frumoase,
şi pietrele de pavaj imperfecte,
tăiate neatent, de noi, cu câte un gând mai ascuţit.

Tuesday, November 10, 2009

Bicicleta galbenă

Nu mai ştiu cum a început totul,
ştiu doar cum s-a sfârşit.
Îmi amintesc şi acum
cuvintele tale, care păreau fără sens
şi ideile mele, care fugeau în toate părţile.

Nu ştiu cum a început totul,
dar cred că ştiu cum am început noi doi.
S-a întâmplat demult, aşa cred,
atunci când nisipul s-a mişcat prima dată sub apasarea ta,
iar bucăţile de scoici sparte te-au înţepat uşor.
Atunci când eu m-am suit pe bicicleta galbenă
şi am plecat, după o ploaie, să mă plimb.

Sau poate şi mai demult.
Când tu ai căzut şi ai plâns,
şi când eu mă piteam pe sub masa verde din bucătărie.
Când eu voiam să fugim prin zăpadă,
pe sub luminile galbene ale stâlpilor
şi când tu culegeai castane de pe străzi.
Totul s-a petrecut în timpuri diferite,
dar asta e mai puţin important,
pentru că timpul e relativ, nu-i aşa?
Nu-i aşa că înţelegi?

Of, nu ştiu... Nu ştiu cum a început totul.
Bicicleta mea, în schimb, a început să ruginească.