Sunday, April 15, 2012

Grevistul

*anul trecut, în timp ce citeam poveștile de 300 de cuvinte ale jurnalistului american Brady Dennis, mi-am dorit mult să pot scrie și eu ceva asemănător; mai jos e o încercare (nefinisată) din toamna anului trecut, când am văzut un bărbat și niște pancarte în centrul vechi și am făcut ceea ce nu fac de obicei: m-am oprit

Oameni trec înfrigurați în susul și-n josul străzii pavate, aruncând priviri scurte către pancartele acestui om. Stau prinse cu agrafe de hârtie de sfoara care leagă cei doi stâlpi din centrul vechi al Bucureștiului precum niște rufe puse la uscat. Sunt patru foi mari albe pe care el a scris în albastru, roșu și negru.

Din mers, poți ușor distinge cuvinte precum: foame, credință, grevă, pentru că sunt scrise mai mare sau îngroșat. Dar nimeni nu se oprește ca să citească și cuvintele mici. Sau printre rânduri.

Alexandru Tudorel nu s-a gândit la multe lucruri de-a lungul celor 50 de ani ai săi. Când era mic nu s-a gândit că va fi șofer. Când era la liceu nu s-a gândit că va avea doi copii. Mai ales, nu s-a gândit niciodată că acum, la jumătatea vieții, va rămâne fără slujbă, va face greva foamei și va tremura la final de noiembrie pe străzile pavate și mirosind a cornuri franțuzești din centrul istoric pentru a reuși să obțină un act de proprietate fără să dea șpagă. Și nu s-a gândit niciodată că va număra zilele – acum patru la număr – până la vinerea când, spune el, își va da foc.

În fiecare zi, Tudorel își ia vechiul fes tărcat, gri cu negru, haina de iarnă kaki cu glugă, pantalonii kaki și pantofii negri și iese pe ușă. E aproape o lună de când vine aici, privind pereții BNR și ai Autorității Naționale pentru Cetățenie – unde spune că prefectul, cu care vrea să vorbească, are mereu treabă. Își ține mâinile amorțite de frig în buzunarele hainei, în timp ce se plimbă neliniștit în jurul celor patru pancarte ale sale.

De ce stă aici? Așa cum ar spune unii – are un vis. Vrea să obțină de la prefectură un titlu de proprietate. Iar apoi o autorizație de construcție. Iar după aceea vrea să-și construiască o mică fermă la țară, pentru soția lui și cei doi fii: unul dintre ei șofer, al doilea student la facultatea de drept.

Deocamdată însă e prins în acest loc. Își ține servieta ticsită de acte într-un ghiveci mare din ciment în care cresc boscheți și se gândește că nu mai e mult până vineri.

Wednesday, February 15, 2012

Ore fixe

În fiecare zi, la ora 5, șuieră un tren în gară.
Îl aud în diminețile care mă prind încă treaz.

Apoi, la 7 și un pic
-- cu excepția dimineților de mai sus, firește --
sună ceasul, cu inima lui metalică,
gata să-i sară din piept.
El numără timpul cu zimții perfecți
Ai rotițelor sale tăioase.
Eu, cu marginile rotunjite și imperfecte
Ale inimii desenate de tine cu creionul
La sfârșitul caietului de matematică de clasa a 7-a.

Să știi că e foarte bună dulceața
din cireșul alb tăiat acum trei ani.

Ori, unde rămăsesem?
Timpul trece destul de repede,
Și, zilnic, zeci de oameni
Se plimbă printre orele mele,
Ca printr-un supermarket.
Culeg ce au nevoie de pe rafturi
-- ba din când în când mai găsesc și credințe expirate --
Și merg mai departe.
Pe mulți îi uit repede,
Dar nici pentru ei, nici pentru mine,
nu e nicio tragedie.

Oricum, orele astea trec destul de repede
Și eu ajung, inevitabil,
De unde am plecat.

Dacă acum e oră fixă, asta ce înseamnă?

Tuesday, February 7, 2012

Siguranțe


Nu știu ce fac, că mi se tot ard siguranțele.
Ori, de ce se ia lumina?
Mă gândesc că poate le-am pus invers.
Da, siguranțele, poate le-am schimbat locul.
Știi cum: siguranța că totul e bine
Se află în locul siguranței că nimic nu contează.
Mă rog.
Sau poate le-am conectat din greșeală la suflet
Și când am eu o zi mai proastă
se întunecă și în casă.
Ca să nu-ți mai zic cum filează lampa seara,
Nu pot să fac aproape nimic.
În ultima vreme însă mă tot uit pe geam
Fiindcă am început să bănuiesc cu stupoare
Că și soarele are siguranțele lui și, cumva,
Eu reușesc să ajung câteodată și la ele.
Mă liniștește totuși că tu, cu zâmbetul tău electrizant,
Funcționezi pe bază de cu totul altceva.


Friday, January 6, 2012

Stenografie


Facem așa:
Tu notezi tot ce spun eu
Și eu ce spui tu.
Scriem cu sângele albastru
Al stiloului chinezesc,
Pentru că de data asta
Vreau să avem probe
Înainte să ne acuzăm
De ratarea vreunui înțeles ascuns.

Și chiar dacă am uitat
Ce zi a săptămânii era
Când ne-am cunoscut,
Ori la ce ne gândeam,
Vom fi de data asta foarte atenți
Chiar și la inflexiunile vocii,
La orice neologism
Ori silogism.
Vom fi atenți mai ales la cuvintele
Cu mai multe sensuri
Și la cele cu sens figurat
Pentru că în ele stă ascuns
Înțelesul tuturor lucrurilor.
Aiurea.

Vezi că acolo ai trecut un cuvânt greșit,
Și aici ai mâcat o literă

Ai dreptate, eu am mâncat cuvinte întregi
Asta e pentru că tu,
În timp ce vorbești,
Te tot joci cu o șuviță de păr
Și o rotești pe creion,
Dând nepăsătoare din picior,
Iar eu încerc să te impresionez
Construind meticulos soluții
Cu cheia de 12.

Tuesday, December 27, 2011

Acest teren arid

Fiindcă noi ne-am născut pe acest teren arid
Pe vremea când alții erau deja obișnuiți
Cu praful de pe lună
Și cu difuzoarele stereo,
Ne e încă destul de greu să înțelegem
Cum funcționează unele lucruri
Chiar și aici, pe pământ,
Chiar și aici, pe acest teren arid
Pe care noi îl numim acasă.

Totuși, ne încăpățânăm să mergem înainte
Trăgând după noi
Cum târâie un copil jucăriile
Legate cu ață unele de altele
(îți amintești, nu-i așa?)
Un șirag întreg de lucruri
Neterminate, nesortate ori neînțelese.

De aceea noi suferim toți
De câte ceva:
Suntem aduși de spate, de iubire,
De zâmbet, de privire în ochi.
Ne e greu să visăm
Pe acest teren arid.
Ne e greu să răspundem
La întrebarea de ce
Dar credem în din ce în ce
Mai puține lucruri,
Ceea ce, recunoaște și tu,
E aproape liniștitor.

Noi am primit acest teren arid
Direct din istorie, în calupuri fără gust,
Și-l vom da mai departe
Cam la fel cum ne-a fost dăruit
Pentru că n-am avut timp
Să-l lucrăm, să-l plantăm,
Ori să ne naștem a doua oară.
Într-un fel, a ajuns să ne placă
Acest teren arid
Care acum nu mai e doar afară,
Ci a pătruns și înăuntru,
Între coastele noastre
Din eugenie și pufuleți.


Tuesday, December 13, 2011

Ție

Nu te-aş putea altfel iubi decât cu totul,
De la vârful şuviţelor şi până acolo
Unde te gâdili chiar şi când eşti supărată.

Şi nu cred că te-aş putea iubi
Dacă n-aş iubi fiecare părticică a ta,
Care se potriveşte atât de bine între celelalte
Și creează un tot perfect.

Nu te-aş putea iubi dacă n-aş iubi
Gustul şi mirosul pielii tale
Și dacă nu mi-ar plăcea să le simt
Amestecându-se cu ale mele.

Şi nu, nu te-aş putea iubi
Dacă nu ţi-aş iubi gândurile şi visele,
Dacă n-aş iubi felul cum dormi
Și felul cum mergi, sau dacă n-aş iubi
Felul cum faci duş.

Sunt sigur că nu te-aş putea iubi
Dacă m-aş putea abţine să te sărut.

Iar dacă nu te-aş mai iubi,
Cel mai rău ar fi nu să te urăsc, ci să te uit.

Wednesday, December 7, 2011

Ea nu doarme

Există neliniște pe străzile amorțite ale Bucureștiului la această oră, când toți copiii au fost trimiși la culcare. Ea însă nu doarme. Cel puțin nu acum. Nu atât de devreme. Nu în noaptea asta. Ea nu mai e un copil.

E trecut de ora 1 și Arcul de triumf abia se vede prin ceața care plutește în valuri de stropi minusculi la luminile galbene ale stâlpilor.

Are cam 1m60, părul prins în coadă, blugi albaștri, decolorați, strânși pe picioare și pe fund și evazați, acoperindu-i pantofii cu toc.

De aceea merge încet, tacticos, un picior în fața celuilalt, atunci când se plimbă pe bordurile celor două trotuare ale bulevardului. Totuși, ea pare smulsă dintr-un cu totul alt film, cu mișcări ca de roboțel, dezechili-brându-se câteodată, dar revenindu-și repede. Pare o joacă, dar nu e.

Adesea, dinspre automobilele care gonesc pe bulevard, pe lângă ea, se aud strigăte sau fluierături sau claxoane. Însă nimeni nu opreşte.

În spate, peste geaca groasă închisă la culoare, cară un ghiozdan mic, negru. Cam ca acela pe care îl avea când era doar o fetiță și mama ei o trimitea la școală. Căra în el rechizite și cărți și poate chiar un sandviș și o stârnea mirosul de cerneală. Acum cară probabil prezervative, de mai multe feluri, un ruj și poate gumă de mestecat mentolată. Acum cară în el o poveste care nu are nevoie de un trecut.

Și totuși, un automobil oprește. Un Renault Clio. O mașină de familie. Ea se apleacă spre geamul deschis, scoțându-și căștile din urechi. Apoi intră pe bancheta din spate. Mașina merge încet cam 200 de metri, apoi oprește și ea coboară. Își vâră căștile la loc în urechi și se întoarce pe bordură încet, tacticos, un pas în fața celuilalt. E încă devreme.