Thursday, January 28, 2010

Gardul

Am acasă un gard de fier mare, verde,
care se bucură de fiecare dată când mă întorc.
Îmi dau seama după reacţia lui:
clanţa de la poartă
scârţie uşor;
poarta se deschide
aproape la fel de greu ca şi mine;
iar prin unele locuri schiţează sincer
câte un zâmbet ruginit.

Dar nu-i nimic – îmi spun –,
la vara voi lua o cutie de vopsea (de fapt, mai multe),
voi pune jos scăunelul cu două picioare
şi voi petrece, cu gardul,
tot timpul pe care până atunci l-am împărţit cu alţii.

Friday, January 22, 2010

Privirea ta

Nu mă privi aşa, de parcă m-ai cunoaşte
dintr-un alt timp sau din altă lume.

Sunday, January 17, 2010

Saturday, December 26, 2009

Străzi

Către ce duc străzile acestea lungi şi goale
şi pline de frunze, căzute unele peste celelalte,
ce par să acopere totul?
Către ce mă duc, încet, tăcute, mai singure chiar decât mine?

Nu vreau soare astăzi, îmi sunt de ajuns norii.
Nu vreau o cameră caldă, îmi plac străzile goale şi pustii,
pentru că pe mine mă umplu pe dinăuntru.

E un soi de complementaritate ciudată
- aceea între sufletul meu şi străzi -,
pe care au creat-o timpul, cred,
şi mâinile pe care le-am cunoscut până acum,
cu degete atât de frumoase,
şi pietrele de pavaj imperfecte,
tăiate neatent, de noi, cu câte un gând mai ascuţit.

Tuesday, November 10, 2009

Bicicleta galbenă

Nu mai ştiu cum a început totul,
ştiu doar cum s-a sfârşit.
Îmi amintesc şi acum
cuvintele tale, care păreau fără sens
şi ideile mele, care fugeau în toate părţile.

Nu ştiu cum a început totul,
dar cred că ştiu cum am început noi doi.
S-a întâmplat demult, aşa cred,
atunci când nisipul s-a mişcat prima dată sub apasarea ta,
iar bucăţile de scoici sparte te-au înţepat uşor.
Atunci când eu m-am suit pe bicicleta galbenă
şi am plecat, după o ploaie, să mă plimb.

Sau poate şi mai demult.
Când tu ai căzut şi ai plâns,
şi când eu mă piteam pe sub masa verde din bucătărie.
Când eu voiam să fugim prin zăpadă,
pe sub luminile galbene ale stâlpilor
şi când tu culegeai castane de pe străzi.
Totul s-a petrecut în timpuri diferite,
dar asta e mai puţin important,
pentru că timpul e relativ, nu-i aşa?
Nu-i aşa că înţelegi?

Of, nu ştiu... Nu ştiu cum a început totul.
Bicicleta mea, în schimb, a început să ruginească.

Saturday, August 1, 2009

Ne cunoaştem

Deşi ne ştim de atâta timp,
încă îmi iau cămaşa în carouri atunci când ieşim în oraş.
Şi încă sunt atent cum îţi zâmbesc, din partea opusă a mesei,
când îţi povestesc nimicuri şi tu râzi.

Ne cunoaştem deja de ceva vreme, ştiu,
dar privesc acest „ceva” ca pe un lucru relativ.
Chiar şi acum, când ne plimbăm, încă te mai privesc pe furiş,
surprinzând gândurile colorate fugindu-ţi pe chip.

Şi, chiar dacă au trecut atâtea anotimpuri de la început,
încă îmi place să-ţi muşc uşor buzele, pe rând,
din când în când...

Da, din când în când, îmi place să te recuceresc.
Fiindcă e ca şi cum abia ne-am cunoaşte.
Ca şi cum încă m-aş mai întreba, zâmbind,
cum arăţi când ieşi de la duş, îmbrăcată doar în prosop.

Thursday, July 23, 2009

Cei mai buni amanţi

Ştii, cred că noi am fi putut fi cei mai buni amanţi.
Noi am fi putut scrie povestea dragostei
cum atâţia alţii nu au reuşit de-a lungul istoriei.
Am fi putut fi reprezentarea relaţiei complete,
aşa cum fiecare dintre noi şi-o imagina.

Tu ai fi pictat pereţii cu idei jucăuşe, ai fi dansat
şi ai fi citit pe canapea, zâmbindu-mi.
Eu m-aş fi trezit în fiecare dimineaţă de sâmbătă
ca să-ţi iau de la piaţă flori de ţară şi
aş fi cumpărat aşternuturi fine şi colorate.
Tu mi-ai fi zâmbit de fiecare dată la plecare.
Eu m-aş fi jucat în părul tau şi ţi-aş fi scris poezii.
Tu ai fi fost fermecătoare şi eu la fel.

Cred că am fi putut fi cei mai buni amanţi.
... dar nu a fost aşa.
Eu am rămas acelaşi eu, iar tu eşti tot tu.
Fiecare îşi ţine în continuare strâns stâlpii propriei lumi,
cu crăpături adânci şi străzi goale şi întunecate,
care duc, cel mai adesea, către nicăieri.