Friday, January 22, 2010

Privirea ta

Nu mă privi aşa, de parcă m-ai cunoaşte
dintr-un alt timp sau din altă lume.

Sunday, January 17, 2010

Saturday, December 26, 2009

Străzi

Către ce duc străzile acestea lungi şi goale
şi pline de frunze, căzute unele peste celelalte,
ce par să acopere totul?
Către ce mă duc, încet, tăcute, mai singure chiar decât mine?

Nu vreau soare astăzi, îmi sunt de ajuns norii.
Nu vreau o cameră caldă, îmi plac străzile goale şi pustii,
pentru că pe mine mă umplu pe dinăuntru.

E un soi de complementaritate ciudată
- aceea între sufletul meu şi străzi -,
pe care au creat-o timpul, cred,
şi mâinile pe care le-am cunoscut până acum,
cu degete atât de frumoase,
şi pietrele de pavaj imperfecte,
tăiate neatent, de noi, cu câte un gând mai ascuţit.

Tuesday, November 10, 2009

Bicicleta galbenă

Nu mai ştiu cum a început totul,
ştiu doar cum s-a sfârşit.
Îmi amintesc şi acum
cuvintele tale, care păreau fără sens
şi ideile mele, care fugeau în toate părţile.

Nu ştiu cum a început totul,
dar cred că ştiu cum am început noi doi.
S-a întâmplat demult, aşa cred,
atunci când nisipul s-a mişcat prima dată sub apasarea ta,
iar bucăţile de scoici sparte te-au înţepat uşor.
Atunci când eu m-am suit pe bicicleta galbenă
şi am plecat, după o ploaie, să mă plimb.

Sau poate şi mai demult.
Când tu ai căzut şi ai plâns,
şi când eu mă piteam pe sub masa verde din bucătărie.
Când eu voiam să fugim prin zăpadă,
pe sub luminile galbene ale stâlpilor
şi când tu culegeai castane de pe străzi.
Totul s-a petrecut în timpuri diferite,
dar asta e mai puţin important,
pentru că timpul e relativ, nu-i aşa?
Nu-i aşa că înţelegi?

Of, nu ştiu... Nu ştiu cum a început totul.
Bicicleta mea, în schimb, a început să ruginească.

Saturday, August 1, 2009

Ne cunoaştem

Deşi ne ştim de atâta timp,
încă îmi iau cămaşa în carouri atunci când ieşim în oraş.
Şi încă sunt atent cum îţi zâmbesc, din partea opusă a mesei,
când îţi povestesc nimicuri şi tu râzi.

Ne cunoaştem deja de ceva vreme, ştiu,
dar privesc acest „ceva” ca pe un lucru relativ.
Chiar şi acum, când ne plimbăm, încă te mai privesc pe furiş,
surprinzând gândurile colorate fugindu-ţi pe chip.

Şi, chiar dacă au trecut atâtea anotimpuri de la început,
încă îmi place să-ţi muşc uşor buzele, pe rând,
din când în când...

Da, din când în când, îmi place să te recuceresc.
Fiindcă e ca şi cum abia ne-am cunoaşte.
Ca şi cum încă m-aş mai întreba, zâmbind,
cum arăţi când ieşi de la duş, îmbrăcată doar în prosop.

Thursday, July 23, 2009

Cei mai buni amanţi

Ştii, cred că noi am fi putut fi cei mai buni amanţi.
Noi am fi putut scrie povestea dragostei
cum atâţia alţii nu au reuşit de-a lungul istoriei.
Am fi putut fi reprezentarea relaţiei complete,
aşa cum fiecare dintre noi şi-o imagina.

Tu ai fi pictat pereţii cu idei jucăuşe, ai fi dansat
şi ai fi citit pe canapea, zâmbindu-mi.
Eu m-aş fi trezit în fiecare dimineaţă de sâmbătă
ca să-ţi iau de la piaţă flori de ţară şi
aş fi cumpărat aşternuturi fine şi colorate.
Tu mi-ai fi zâmbit de fiecare dată la plecare.
Eu m-aş fi jucat în părul tau şi ţi-aş fi scris poezii.
Tu ai fi fost fermecătoare şi eu la fel.

Cred că am fi putut fi cei mai buni amanţi.
... dar nu a fost aşa.
Eu am rămas acelaşi eu, iar tu eşti tot tu.
Fiecare îşi ţine în continuare strâns stâlpii propriei lumi,
cu crăpături adânci şi străzi goale şi întunecate,
care duc, cel mai adesea, către nicăieri.

Friday, June 26, 2009

Minunata banalitate

Un alt tren taie acum câmpul şi dealurile. Dacă cerul ar fi o oglindă, şi cerul ar fi tăiat de şinele perfect paralele. E aproape seară. După cum spuneam, cu un alt tren merg acum, spre un alt loc. Toate locurile din vagon sunt ocupate -- numai figuri străine. Am observat că atunci când merg cu trenul mi se întâmplă (mai degrabă din instinct decât conştient) să caut cu privirea persoanele aparent simpatice, care îmi stârnesc prin ceva atenţia. Nu ştiu sigur prin ce: gesturi, haine, frumuseţe fizică. Iar apoi, de-a lungul călătoriei, pe ei îi privesc mai des. Aş putea spune chiar că îi analizez.

Acum tocmai se schimbă macazul, iar zdruncinăturile uşoare sunt însoţite de un zgomot surd sacadat, estompat de geamurile securizate ale vagonului. Soarele abia mai ajunge pe vârfurile copacilor, ce rămân cu viteză în urmă. E acea parte a zilei când păsările fac ultimele zboruri, iar atmosfera începe să se umezească.

Departe, însă, câmpul încă e luminat de razele soarelui. E pustiu şi acoperit cu o perie deasă de grâu treierat, iar din când în când câte un copac rupe monotonia. În rest, nimic special. Un câmp pe care îl văd pentru prima dată şi care e absolut banal.

Dilatând temporalitatea şi mai mult, m-aş putea totuşi opri asupra celor câteva case adunate mănunchi, cam la 300 de metri de calea ferată, ale căror jaluzele trase dau impresia de linişte. Oare cum e înăuntru?

De pe singura stradă asfaltată din apropierea lor, care duce spre şosea, tocmai iese un om pe o bicicletă. După formă, pare să fie veche. Nu se grăbeşte deloc. De fapt, unde s-ar putea grăbi? Doar trenul se grăbeşte să ne ducă pe noi, dintr-un loc într-altul. Este singurul care aduce o mică schimbare în acest loc, în această seară. Poate şi mâine. Toate par să aibă, totuşi, un rol. Imaginea câmpului, a caselor şi a biciclistului mă face să mă întreb: cum pot trăi în fiecare zi fără să văd acest loc? Şi alte 10.000, mult mai frumoase, unde, culmea, timpul trece la fel ca în oraşul în care stau eu. Cum de mă mulţumesc să văd cum soarele apune doar în colţul meu de lume? Ce se întâmplă ÎN şi CU toate locurile în care nu mă pot afla? Şi, mai ales, cine face alegerile astea: „aici” sau „acolo”?