Friday, October 19, 2007

Tu exiști

Eşti ca un vis frumos
din care m-am trezit
atât de brusc
încât n-a mai apucat să se dizolve
în razele dimineţii.

Sunt încă somnoros,
dar tu exişti.

Monday, October 15, 2007

Aș vrea

Aş vrea să pot muri şi reînvia
de câte ori vreau,
ca să pot încheia
și începe
iarăşi şi iarăşi
acelaşi lucru
fără să mă plictisesc
vreodată,
de el.

Aş vrea să iau
orice lucru în mâini
și să-l pot astfel remodela,
ca apoi să nu mi se mai pară străin.

Aş vrea să mă pot sfârşi
într-un nou început
la nesfârşit,
ca să simt mereu
lucrurile
ca pentru prima dată.

Când scriu, acum,
aproape plâng,
pentru că ştiu că scriu
ceva ce nu se poate.

Aş vrea să nu fiu
doar un altul pentru tine.

Monday, October 8, 2007

Colțul meu de lume

Plouă şi e târziu.
Frunze zac amestecate
în apa murdară
şi clipocitul rece
al picurilor străbate liniştea.
Ascuns în spatele ferestrei,
privesc dezamăgit
tristeţea
cum îmbrăţişează
pătimaş
şi colţul meu de lume.

Tuesday, October 2, 2007

Ghinde

Da, acum aş vrea să vorbim.
Să te iau de-o mână
şi să te apropii de mine,
iar apoi să-ţi povestesc
ce am facut peste zi:
lucruri mărunte...

Am să-ţi spun mai întâi
cum mi-ai zâmbit de dimineaţă,
dintre cearşafuri,
înainte să plec.
Te uitai la mine
şi fiecare centimetru pătrat de pe faţa ta
îmi râdea (trebuia să fi măsurat cu rigla!).
Apoi am plecat.
M-am lăsat pradă răcorii
de după uşa de la intrare
şi când am ieşit în stradă,
mi-a zâmbit un copil:
un surâs poznaş,
de parc-ar fi lumea
doar una din bucăţile de plastilină
pe care le-a modelat el.
Sau poate mai puţin...
Ti-aş mai spune de oameni,
de intersecţii,
de lucruri urâte şi frumoase
şi te-aş urmări,
în timpul acesta,
ca să văd cum reacţionezi.

Apoi m-aş apropia
foarte mult de tine
de obrazul tău drept
şi când aş începe să vorbesc
aproape mi-ai simţi buzele
mişcându-se.
Ai simţi când aş zâmbi,
povestindu-ţi că în palmă
am ceva pentru tine:

- Pe seară, la întoarcere,
am adunat ghinde.

Sunday, September 23, 2007

Pe sine se

Se aude un zgomot surd,
aproape imperceptibil;
aproape inexistent...
Aproape că nu e zgomot.

E sunetul corplui meu,
iar corpul meu se aude pe sine
şi parcă nu-i vine să se creadă.
Ca un animal care întâlneşte
o oglindă
şi nu realizează că el
este acelaşi cu proiecţia ciudată
din faţa sa.

Se aude un zgomot surd
şi cred că sunt eu.

Dacă îmi apuc încheietura mâinii
îmi simt pulsul.
Îmi mişc degetele,
dar nu simt că le mişc eu,
aşa cum nu simt că inima
o fac eu să bată.
Sunt eu,
dar eu sunt mai mult eu
fără să ştiu
şi fără să simt că sunt.
Mă simt mai mult
prin celelalte lucruri din jurul meu
şi mă întreb dacă nu cumva
sunt mai mult un alt eu
decât eu.

Tuesday, September 11, 2007

În trenul de noapte

E târziu, aproape noapte şi trenul fuge singuratic printre dealuri şi căsuţe de ţară, lăsând în urmă amintiri şi clipe pe care le voi uita cu timpul, poate.

Nu ştiu dacă să-mi pară rău sau să zâmbesc pentru că s-a mai încheiat o vară frumoasă. Sunt atâtea lucruri de care-mi va fi dor... Ca de soarele care acum intră uşor pe geam şi se revarsă stins pe scaunele maronii şi vechi ale vagonului. Îmi va fi dor de toate, pentru că vara asta, aşa cum a fost, nu se va mai întoarce niciodată şi nicio altă vară nu va mai fi ca ea.

Mă uit în urmă şi-mi dau seama că sunt atât de multe lucruri pe care nu le pot înţelege, încât abia voi avea timp să le caut răspunsuri. De ce e momentul când se aprind luminile pe străzi şi pe la magazine atât de special? De ce îmi pare uneori că timpul trece mult prea repede? De ce iubim oameni? De ce ne temem de momente, de trăiri ...

Seara a început să se lase uşor deasupra locurilor şi întunericul alunecă răcoros printre frunze şi ramuri, căzând peste iarba şi pietrele călduţe încă după o zi însorită de septembrie. În vagon, lumina de la becurile din tavan abia străbare printre scaune. Toţi se uită pe geam şi fiecare pare trist.

Toate au trecut şi par a fi undeva în urmă, departe. Se aude numai zgomotul trenului ...

Monday, September 3, 2007

Să opresc

Într-o noapte pustie
am încercat să-mi alung fricile
- credinţe nebune
şi gânduri din clipe moarte
când totul pare pierdut.
Când nimic nu mai are-nceput
ori sfârşit
şi când lumea e incoloră.
Sau poate mai mult...

Când totul devine nimic.
Ca într-o gaură neagră
ce soarbe lumina şi timpul
şi le preface în vid,
iar o clipă devine-o eternitate
şi invers.
Atunci simplul îmi pare complex.
Atunci sensul îmi pare nonsens.

Şi-aş vrea să opresc...
totul.
Ca să-nţeleg.